De ce-ați plecat în Canada?

„Fraza de azi” despre plecarea moldovenilor în Canada, publicată recent în JURNAL de Chișinău, a trezit reacții

international-departures-Cape-Town-LARGE

Recunosc, îi invidiez adeseori pe cei emigrați. Au scăpat din Penitenciarul R. Moldova. Rubrica mea „Fraza de azi” despre plecarea moldovenilor în Canada, publicată recent în JURNAL de Chișinău, a trezit reacții. Un domn care se recomandă drept Gregory îmi scrie pe Blog-ul Jurnalului: „Eu tot îs invidios pe cei care pot și au rămas în Moldova. Eu nu am putut, din varii motive bine întemeiate. Da’ doamna nu poate nici să plece, da’ și bunăstarea mioritică-i stă cam în gât… Invidia… asta ne înădușă pe toți, pe noi, pe românii din Basarabia… din păcate” (comentariul dlui Gregory – poate Grigore? – poate fi citit în întregime pe www.jc.md).

Irina Nechit

Așadar, ne invidiem reciproc. Dar poate că invidia nu e sentiment în totalitate negativ? Poate că e un stimulent să încercăm să înaintăm, să producem ceva, să ne realizăm, fiecare în locul pe care și l-a ales pentru a-și duce zilele – Dvs. în Canada, iar eu și alții ca mine, în pușcăria R. Moldova? Dar dacă altul e motivul pentru care am abordat tema plecărilor în Canada? Poate nu am scris neapărat din invidie?

Și acum e momentul să mărturisesc că nu îi înțeleg pe oamenii care spun că fac mai mult pentru R. Moldova trăind peste hotare decât dacă ar fi rămas aici. Ce puteți face pentru Moldova aflându-vă peste mări și țări? Cine s-a gândit la Moldova atunci când a plecat? S-a gândit în primul rând la propria șansă de supraviețuire, la propriul destin, la propria fericire. Sau toți au plecat din patriotism?

De ce nu am plecat nicăieri?

Doru Ciocanu nu a postat un comentariu desfășurat la „Fraza de azi”, ci m-a întrebat direct: „Dar tu, Irina Nechit, de ce nu ai plecat în Canada?”. De ce nu am plecat în general, nicăieri? Am fost tentată, evident, să emigrez. Dar când ajungeam într-o țară sau alta, nu ca turistă, ci ca participantă la diverse evenimente culturale, călătoriile fiind finanțate de organizatorii acestor evenimente, așadar, când aterizam la Paris, Berlin, Roma, Viena, Praga, Bratislava etc., mă copleșea frumusețea acestor orașe de vis, însă imediat apărea senzația că sunt acolo un element străin.

Mă simțeam respinsă de splendidele clădiri, parcuri, piețe, terase, șosele, trotuare, monumente. Mă prindeam la gândul că, pur și simplu, nu le merit. Cu ce am contribuit eu, părinții şi bunicii mei la edificarea unor cetăți atât de armonioase, spectaculoase, bine rânduite? Cu nimic. Atunci, ce drept am să profit de aceste civilizații mult mai avansate decât cea de acasă?

Părinții nu ți-i alegi. Dar țara?

Pot trăi doar acolo unde știu că am făcut ceva, am pus, cum s-ar spune, cărămida mea într-o construcție, fie și prizărită, necăjită, gheboasă. Dar e a mea și mă încăpățânez să cred că, odată și-odată, va fi și ea zveltă, demnă, vizibilă. Părinții nu ți-i alegi. La fel e cu țara. Nu-ți alegi o țară mai plăcută, mai aranjată, mai bogată, ca să profiți de ea, ci încerci să trăiești în țara ta. Mai ales într-o perioadă mai puțin feroce decât au fost dictaturile de pe la noi.

Câți au plecat pe vremea comunistă? Câți moldoveni au devenit disidenți? Am stat prost de tot la capitolul disidență. Dar suntem primii la migrație. Îndată cum ni s-a dat voie, ne-am și luat lumea în cap.

Mai ales intelectualii au ușchit-o în Canada. Și se plâng că acolo nu e ușor, că la început le-a fost greu să se adapteze. Când un stat îți plătește o bursă echivalentă cu mai multe salarii basarabene doar pentru ca tu să înveți limba franceză, după ce ani de zile ai învățat-o acasă lăudându-te că ești francofon, ce mare greutate e să recapitulezi materialul studiat în R. Moldova?

Pe de altă parte, de ce statul canadian îți plătește generos ca să înveți franceza? Probabil, are un scop. De ce în Canada nu se ține cont de facultățile pe care le-au făcut acasă, de diplomele tale de licență, propunându-ți să te reprofilezi? Probabil, are un scop în privința ta. Sau mai degrabă ținta lui sunt copiii tăi. Copii fără amintiri basarabene, crescuți fără bunici basarabeni, fără rude și prieteni basarabeni. Copii dezrădăcinați. Care vor face ceea ce va dori statul canadian.

Întrebări din penitenciarul R. Moldova

Mă întreb totodată care va fi soarta copiilor rămași în temnița pruto-nistreană? Sunt puțini, tot mai puțini, „meleagul” nostru se depopulează cu viteză catastrofică. Să-i trimitem pe toți, cât mai e posibil, prin toate Canadele, Italiile, Spaniile, care i-ar primi și i-ar hrăni și i-ar educa mai bine decât noi, aborigenii basarabeni?

Pe mulți Fraza mea „canadiană” i-a enervat, i-a supărat, i-a deconcertat. Le mulțumesc tuturor celor care au citit Fraza și au postat replici, impresii, contraargumente. O bună colegă pe care o prețuiesc și de care mi-e foarte dor, criticul de teatru Victoria Drumi, după ani de tăcere, mi-a trimis un mail foarte lung spunându-mi că, poate, în „căpuceanul (meu) de ziaristă” se va ivi gândul de a-l publica în JURNAL de Chișinău. Ce drăguță metaforă – „căpucean de ziaristă”. Demult, demult nu mi-a adresat cineva un atare compliment. Dar iată și comentariul Victoriei Drumi (de fapt, un fragment, întregul poate fi citit pe Blog), pentru care îi aduc mulțumiri și pe această cale: „Răspunsul la întrebarea Irinei îl cunoaște toată lumea. Nu toată lumea însă știe că oriunde nu ai pleca (în Canada, Italia, Irlanda sau altă parte a lumii) nu te așteaptă câinii cu colaci în coadă. Nu te întâmpină guvernatorul la aeroport cu flori și busuioc. Nu-ți oferă nimeni nimic, decât dreptul de a trai într-o țară, în care există legi și care, imaginați-vă, funcționează, spre binele tuturor. Moldovenii care au ales să accepte statutul de imigrant, acceptă din start (fără ca să-și dea seama, uneori) și starea de melancolie, și dorul, care îi va bântui toată viața probabil.

„Căpucean de ziaristă”

Iată de ce nu sunt indiferenți față de tot ce se întâmplă în „penitenciar”. Iată de ce le trezesc emoții imaginile cu „dealurile și văile Moldovei”, pozele bătrâneilor și gustul ciorbei cu urzici… În afară de asta, ca să ajungi să pui poze „zâmbitoare ” pe profil, trebuie să parcurgi o cale lungă, sinuoasă: să te adaptezi la o societate nouă, care nu seamănă cu nimic din ceea ce ai văzut vreodată, cu alte obiceiuri, mod de gândire, limbă etc. În Canada, ca să lucrezi casieriță într-un magazin, trebuie să vorbești curent cele două limbi oficiale – engleza și franceza. Să ne imaginăm atunci, care sunt cerințele pentru un medic, un inginer, un profesor ?

Dar paradoxul cel mare, care mă impresionează toți acești şase ani de viață canadiană, este că moldovenii noștri (folosesc intenționat acest cuvânt, căci mă refer la Românii din Moldova și vă rog să nu lăsați comentarii de tipul că de când am plecat, mi-am uitat proveniența), fac eforturi extraordinare de îndată ce pășesc hotarul unei alte țări. Se adaptează, învață limbile, se reprofilează, fac studii. Și abia după asta, încep să zâmbească. Efortul e apreciat aici și se întoarce înzecit! Moldovenii sunt atât de bine văzuți în Canada, pentru că sunt muncitori, respectuoși, răbdători, inteligenți… Ne schimbă oare zborul transatlantic ? Nu, așa suntem din moși-strămoși, dar aceste calități nu sunt apreciate și nu se pot manifesta într-o țară în care guvernanții nu-și respectă poporul!

Există oare soluții pentru țărișoara noastră? Nu știu, eu una mi-am pierdut orice speranță, mai ales după 7 aprilie 2009, când Madame Grecyanây a pronunțat fraza: „Vă sfătuiesc ca o mamă, țineți-vă copiii acasă, că o să permitem armatei să tragă… ” Nu știu cum ceilalți, eu una nu pot trăi într-o țară, în care conducerea îmi amenință copiii cu MOARTEA! Am plecat în Canada pentru că în şase ani, am obținut ceea ce nu am putut obține în 20, acasă…”.
Nu pretind că aș avea întru totul dreptate în reflecțiile mele despre migrație. Probabil, nu cunosc multe lucruri și, evident, nu-i critic, nu-i mustru, nu-i dojenesc pe cei emigrați. Tema e complexă și rămâne deschisă.