De anul tânguielii

„Anul tânguielii”, „anul jălirii” sau „anul de jale”, obicei al pământului, este cea mai pură dovadă că poporul român a fost păstrător de logică sănătoasă şi de bun-simţ juridic. Preluat din dreptul roman (tempus lugendi), obiceiul a fost sancţionat şi de vechile legiuiri româneşti.

Pravila lui Matei Basarab spune, în glavaua 261, că „muierii căreia-i va muri bărbatul, aceea nu e volnică să ia alt bărbat până nu va trece jalea un an. Iară de-i va zice Împăratul sau Domnul, atunci poate mai nainte până ce n-au trecut acel an de jale să se mărite”. Explicaţia este una moral-religioasă: văduva este datoare să cinstească memoria soţului decedat timp de un an. Dar şi juridică: dubiile asupra paternităţii copilului născut în acest interval (turbatio sanguinis) vor fi spulberate, fără a se lăsa loc de interpretări. 

Proiectul de Cod Civil pentru Basarabia din 1825, reacţie firească a diferenţei radicale dintre legiuirile locale basarabene şi legiuirile ruseşti – imposibil a fi aplicate împreună – prevedea la secţiunea „Dăruiala” că „dacă femeia după moartea soţului nu va împlini anul tânguielii şi va contracta a doua căsătorie, atunci nu numai darurile făcute de bărbat, înainte de nuntă, se iau de copii, dar ea trebuie să lase copiilor jumătate din averea sa…”

Tot aşa şi Codicile Civil al Moldovei (ediţia a III-a, Iaşi, 1862) în art. 144: „Femeia bărbatului celui vrednic de jălire este datoare să păzească anul jălirei pentru neamestecarea seminţei şi pentru cinstirea bărbatului ei mort. Aşijderea se cuvine ca şi bărbatul să păzească anul jălirii pentru cinstea femeii sale vrednice de aceasta”.

După cum se observă, Codicile Civil al Moldovei instituie obligaţia de doliu şi pentru bărbat. Pentru că, aşa cum spune una din definiţiile pline de farmec ale dreptului roman, căsătoria este „o comunitate de drept divin şi omenesc”.

O căsătorie nu se sfarmă, nu se risipeşte atât de uşor pe cât cred unii, printre care şi doamna cu coasa. Cum se explică faptul că un Hasdeu îi dedica soţiei sale plecate în viaţa de după moarte o conferinţă la Academie? Că un profesor de drept de la 1909 îi scria soţiei absente, înainte de a se învălura paginile cursului său: „Ţie, care m-ai îndemnat şi m-ai încurajat să tipăresc această operă, dar care n-ai avut mulţumirea să o vezi publicată, îţi închin fructul unei însemnate părţi a vieţii mele. Veţi fi de acum veşnic împreună şi supuse aceleiaşi soarte de amintire şi uitare?”. Că un Rebreanu îşi începea scrisorile către soţie cu „Prea sfântă nevastă!” (deşi ea nu era tocmai uşă de biserică)?

Cititorului de legiuiri româneşti vechi nu-i va fi greu să constate tânga politică a zilelor ce au curs din noiembrie 2010 şi până astăzi. Coastă ruptă din trupul poporului, Alianţa pentru Integrare Europeană s-a născut moartă. Au mai resuscitat-o împărţirea funcţiilor, fondurile europene nerambursabile şi atacurile raider asupra unor bănci bune de muls.

Electoratul văduvit stă cu ochii mijiţi la împlinirea anului de jale. Se caută o Alianţă tânără, înaltă, o Alianţă blondă eventual, o Alianţă 90-60-90, fără obligaţii. Înţelepciune nu-i cerem, căci aşa ar fi o pasăre rară, iar păsările rare sunt pe cale de dispariţie. Nu ne tentează o nouă jale! Suntem absolut convinşi că noua Alianţă, pe lângă faptul că ne va fortifica democraţia constituţională, nu ne va conduce, ci ne va zbura spre bunăstarea socială, astfel încât 83% dintre cetăţenii moldoveni se vor declara fericiţi, devansând cu un procent rata fericirii locuitorilor din Danemarca.

Tudor PAPUC

The following two tabs change content below.