De 20 de ani, scriem jurnalul zilelor tale // Mielul gigantic

Vă propunem câteva texte publicate de Irina Nechit în JURNAL de Chișinău, la rubrica Fraza de azi

Chibrituri

Un partid ne-a dat câteva cutii de chibrituri, chiar înainte de alegeri, alt partid ne-a mai dat vreo zece cutii de chibrituri, tot în recenta campanie electorală, nu știu unde au fost produse, nu există nicio inscripție, vedem pe cutii doar simbolurile partidelor respective, a venit vremea să le folosim, însă chibriturile nu se aprind ușor, trebuie să le ciocnim de mai multe ori de fâşia de fosfor, țac! țac! țac!, substanța inflamabilă nu ia foc, gămăliile chibriturilor dăruite de unul dintre partide sunt roz, cele primite de la alt partid sunt verzui, au un aspect normal, dar nu vor să se aprindă, sfrrr! sfrrr! sfrrr!, unele ajung la coș, altele scot în sfârșit niște scântei și în mare viteză punem ceaunul pe aragaz, totuși, luminița a fost amăgitoare, floarea de metan nu a apărut, așa că scoatem din sertar cutiile de chibrituri pe care ni le-au dat la o pomană, apoi pe cele primite la un praznic, la un parastas, scânteile țâșnesc îndată, flacăra e vie, bogată, ceaunul prinde a clocoti, avem noroc de tradițiile noastre, nu pleci de la o înmormântare, de la o masă de pomenire fără lumânări și chibrituri în sacoșa de plastic, pe cutii e scris clar unde au fost făcute, am avea cui să ne plângem dacă nu s-ar aprinde, dar chibriturile ard cu un trosnet vesel și nu mai avem față de ele nicio pretenție.

Mielul gigantic

Am întredeschis ușa saraiului, lăsându-le să iasă una câte una, țâșneau din întuneric, cu capetele plecate, o rupeau la fugă, se împiedicau de pietre, oile noastre, oile noastre, alergau nebune prin curte, ne era totuna pe cine vom tăia, trebuia să începem odată și-odată, ultimul a rămas în sarai mielul gigantic, nu l-am ales noi, nu ne-am închipuit că tocmai el o să rămână dincolo, în întuneric, izbind ușa cu tinerele coarne, mielul acesta crescuse prea mare, supsese de la mai multe oi, mâncase iarbă din luncă, de pe malul râului și de pe buza prăpastiei, adulmecase mii de brândușe, zburdase prin râpi și văioage, tata îl mângâiase pe spinare, pe frunte, pe urechi, pe ochi, pe botul umed, acum mielul cu gene lungi albe zbiară dincolo de ușă, credeam că ne va împunge cu coarnele, ne va zdrobi cu copitele, dar el amuțește, ieșind cuminte prin deschizătură, îl trântim la pământ, îi retezăm beregata, ne bălăcim în sânge, îl atârnăm cu un cablu de creanga agudului, treaba e terminată, slavă Domnului, ducem șoldurile la spital, îi rugăm pe doctori să-l salveze pe tata, le dăm niște coaste vecinilor, poftim rudele la frigărui, fierbem capul, sugem creierii, înghițim ficatul, mâncăm, mâncăm, mâncăm, mâncăm noi și aruncăm lostopane de carne la câine, le lăsăm și pe muște să ospăteze, și pe viermi îi lăsăm să halească, toți au mâncat, toți s-au înfruptat, mielul gigantic o să behăie până le vom tăia și pe celelalte oi, noi nu avem timp, nu avem puteri să ne ocupăm de ele, nu ne pricepem, nu suntem în stare să îngrijim o turmă de oi, noi nu vom avea în vecii vecilor o turmă, tata a fost ultimul care a ținut un miel gigantic în brațe.

Festivalul culorilor

Primisem vești de la țară, aflasem că cineva se înecase în Prut, altcineva scosese de prin dulapuri hainele soției și le dădu foc, au rămas în sat rude bolnave pe care nu are cine să le îngrijească, în casele părăsite se înmulțesc câinii, murise o femeie bătută de soț și o puseră în sicriu cu capul pe o parte să nu i se vadă partea zdrobită a craniului, veștile îmi înnegriseră chipul, dar asta e o metaforă, de fapt, arătam ca o persoană obișnuită, nu mă deosebeam de oamenii pe care troleibuzul îi ducea spre Botanica, încă nu ajunsesem în zona unde mirosul de la stația de epurare se contopește cu cel de la abatorul prevăzut cu instalații-cuptoare pentru arderea a tone de oase, în troleibuz apăruse un loc liber și-l ocupasem îndată, privind prin geam luminile orașului nocturn, am simțit o rumoare și mi-am întors privirile dându-mi seama că în dreapta mea se așezase o fată cu părul vâlvoi, câlțos, plin de praf, cu fața mânjită, cu pomeții parcă văcsuiţi, fruntea și bărbia îi erau tuciurii, pe mâini avea urme de noroi, pantalonii luceau de parcă nu-i spălase de ani buni, fata nu răspândea însă duhoare, ci parfum, o boare de vanilie venea dinspre ea, albul sclipitor al danturii i se vedea în timp ce schimba câte-o vorbă cu colegii, vopsiți și ei pe fețe, pe brațe, pe haine, veneau cu toții de la Festivalul Culorilor, din Piața Marii Adunări Naționale, unde organizatorii împrăștiaseră trei tone de pudră multicoloră, tinerii s-au veselit probabil pe cinste, dar călătoreau liniștiți, oarecum amorțiți, nimeni nu zâmbea, păreau solemni, resemnați, fata spunându-mi cu o voce blândă că biletele au costat „de la 200 de lei în sus”, că li s-au dat pudre de cele mai aprinse culori, numai că amestecul final e întunecat, verzuliu și, cel mai adesea, negru.

De ce-ați plecat în Canada?

Lena Negru, de ce-ai plecat în Canada, Călin Mânăscurtă, de ce-ai plecat în Canada, Horia Hristov, de ce-ai plecat în Canada, Victoria Drumi, de ce-ai plecat în Canada, Oleg Grudco, de ce-ai plecat în Canada, Doru Ciocanu, de ce-ai plecat în Canada, Alecu Mătrăgună, de ce-ai plecat în Canada, Carolina Ursu, de ce-ai plecat în Canada, doamnă Ala Mândâcanu, de ce-ați plecat în Canada, domnule Lilian Negură, de ce-ați plecat în Canada și dumneata, Nata, de ce-ai plecat în Canada, și dumneata, autorule anonim de 24 de ani, din Ungheni, care i-ai scris o scrisoare deschisă domnului Filat, de ce vrei să pleci în Canada, de ce zici că nu mai poți respira în Moldova, că țara mieilor și a strugurilor s-a transformat în pușcărie, de acord, în zilele senine se văd foarte clar gratiile dimprejurul republicii noastre, dar și în pușcărie se mai poate trăi, există viață și în pușcărie, văd că dumneavoastră, cei plecați în Canada, toți cu zâmbete largi pe chip, urmăriți evenimentele din penitenciarul RM, oare de ce le urmăriți, oare de ce postați poze cu amintiri duioase de-acasă, poate că e timpul să ne deschideți ochii, să ne dați niște sfaturi fundamentale, să ne arătați că noi, cei rămași în temnița basarabeană, purtăm de fapt haine vărgate de pușcăriași, că trebuie să lepădăm aceste straie, să ne facem valizele, să punem în geamantane un deal, o vale, o bucată de luncă și una de pădure, un set de nori albi pufoși, un ciob de soare autohton, mult prea darnic, atât de generos că poate fi bănuit de naivitate, de prostie chiar, să mai punem într-o valiză mere-prăsade-vișine-cireșe-fragi-agude și în alta – brândușe-viorele-toporași-lăcrimioare, să ticsim într-o desagă colaci și pâine de Franzeluța, plăcinte cu brânză de oi, murături, sarmale în frunze de viță și să venim și noi, la voi, în Canada?