De 20 de ani noi scriem jurnalul zilelor tale // Portocala era ticăloasă și vinerile negre

Raisa Lozinschi, Vitalie Hadei și fiul lor, Vlaicu, la standul „Jurnalului de Chișinău”, 2011

În acea noapte de duminică spre luni, nu dormisem toată noaptea, scriind în gând textul cu care urma să mă prezint, invitată, la redacție. Nu era prima dată când îi călcam pragul, în vara anului 2000 având o deschidere de ziar, fiind la practică, după anul doi de facultate, dar acum era altceva. Mi se oferise un post de reporter la „Jurnal de Chișinău”.

Povestea acelui consumator de droguri nu o mai țin minte, dar l-am reținut bine pe domnul Oprea de la Dispensarul Narcologic, care m-a invitat în biroul său, mi-a explicat cu răbdare ce mâncare de pește e viciul ăsta, cu date cu tot, și mi l-a adus acolo, în același birou, pe eroul de pe prima pagină. În anii ce-au urmat, am descoperit și alți domni Oprea, profesioniști și deschiși, dar și suficienți funcționărași care s-au ascuns, ca cretinii, prin toate găurile de jurnaliști.

Val Butnaru

Vinerea era cea mai așteptată zi în redacție. Masa ovală din ultimul birou de la etajul patru al Casei Presei se umplea o dată pe săptămână. Era ședința principală și dura, uneori, până pe la amiază. Se analiza ziarul, se trăgea cu ochiul la concurenți, erau anunțate subiectele pentru ediția viitoare și se discuta.

Greii redacției se apucau de povestit. Că fuseseră în Front, aveau povești și de mai înainte, și de după. Iar noi, cei mai tineri – cu gura căscată. Așa învățam istoria presei. Și tainele pescuitului.

În acei ani, portocala era ticăloasă, vinerile negre, de ani buni îl tot căutam pe Cubreacov, listele lui Șandrovschi erau o făcătură, „Roș’ ca Voronin” și, culmea, ultimului îi plăcea să facă treaba cu un anumit bărbat – „ne vileaet”. Da, recunosc, a fost și așa.

Și textele ieșeau mari, nu încăpeau în pagini, că era mult de spus. Odată, din 10 mii de semne din care nu mă înduram să tai nicio virgulă, au rămas jumătate. Și culmea, ideile – intacte. Chapeau bas!

Luptam, toată redacția și din toți bojocii, cu balaurul roșu de vineri până vineri. Și în week-end-uri uneori, când era cazul. Teribilismul vârstei băga mâinile în foc. Că așa ne simțeam noi – independenți și liberi.

Până într-o zi, când ne-am fript. Și de atunci nu mai băgăm niciodată mâinile în foc, pentru nimeni.

Când redacția s-a mutat într-o altă locație, masa ședințelor devenise pătrată. Și n-a mai fost la fel.

Rodica Mahu

Acest lucru era clar, dar la Jurnal a fost bătut în cuie: teritoriul dintre Prut și Nistru, plus fâșia ocupată de dincolo, se numește întotdeauna Republica Moldova sau R. Moldova sau R.M., regiunea separatistă este scrisă întotdeauna cu litere mici „rmn”, că e așa-zisă mereu, Benderul e Tighina, bineînțeles etc. Și Țara-i una.

Azi, toate tribunele umplu media cu „Moldova”, „țara noastră”… Tinerii ferchezuiți de prin parlamente și guverne, că pe la președinții speranțe nu-s, au o „Moldovă” întreagă, au „țară” pe care o conduc așa cum pot ei mai bine, sunt vajnici. Ca la Aitmatov.

Dar în acei ani lucrurile deveniseră limpezi, din acest punct de vedere, chiar și pentru John Onoje, care intra periodic în redacție să ia ziare pentru a le vinde la Piața Centrală.

Nicolae Negru

În meseria asta e nevoie de modele. Care să nu fi rătăcit, nevoit, prin Siberii, apoi prin pcus-uri, azi pro, mâine contra, prin povești de succes cu steluță în frunte, prin mașini stricate sau, mai nou, corăbii în derivă. Care putea să aibă orice, că i s-a propus, dar nu l-a interesat. Care să se poată ridica deasupra tuturor și să spună exact ce crede, să-și urmeze crezul, indiferent dacă opiniile lui convin sau calcă pe bătătura mai-marilor clipei.

Care să prindă în zâmbetul din colțul gurii orice jăvruță care îl latră și să nu poarte niciun pic de ranchiună celor care l-au rănit. Uman și sincer.

Cu care să polemizez la început de iunie și să-mi demonstreze că exista o altă soluție, pe care eu nu o întrezăream. Și să mă conving singură, peste puțin timp, că a avut dreptate. Mare dreptate.

Îi citeam textele de prin 2000, de la Jurnal. Apoi am ajuns să lucrăm împreună, la Jurnal. Îl citesc cu același nesaț și astăzi, în aceeași redacție. Încerc să „fur” de la el și încă mai învăț. Mulțumesc!

La o aniversare a „Jurnalului de Chişinău”, o parte din echipă 

Redacția

Într-o zi, am descoperit biroul de la Casa Presei vandalizat. Lipsea computerul la care lucram, deși alături era unul mai performant, al redactorului-șef, sertarele pe jos și foile pe podea. În plină campanie care se voia o pledoarie în favoarea lustrației. La acea vreme, interogasem vreo două sute de funcționărași despre legăturile lor cu KGB. Dacă au colaborat. Da sau nu? Bilanţul indica vreo șapte inși care dețineau funcții de stat și au recunoscut.

Bineînțeles, au venit organele să cerceteze, cu tot instrumentarul. Ni s-au luat amprentele și ne-au zis să așteptăm. Dar redacția s-a apucat de investigat și a descoperit un „suveran”, care ieșise în acea zi ultimul din Casa Presei. Când s-au dat detalii în gazetă, omul era la prima oră în redacție cu o falcă-n cer și una în pământ. „Kto poslednii tot i papa” a fost gluma de care s-a râs mult în redacție după aceea.

Evident, hoții nu au mai fost găsiți, iar peste ani ni s-a șoptit că a fost o diversiune a celor deranjați de posibilitatea unei lustrații în R. Moldova. Și s-a pus cruce pe anchetă din fașă. Asta am înțeles-o cumva, dar am o întrebare – ce-au făcut oare organele cu amprentele, inclusiv ale noastre?

Într-o altă zi, a venit o doamnă, cititoare, la redacție și mă căuta insistent. Avea o problemă și păream salvarea. Condusă de colegi, m-a găsit și dezamăgirea i se citea pe față: „Dumneavoastră sunteți Raisa Lozinschi? Din articolele pe care le scrieți, păreți o doamnă mai în vârstă, mai serioasă”. Și asta a fost o glumă bună în redacție.

Ca să rezum: la Jurnal am venit cu mirele, la Jurnal m-am măritat (redacția aproape in corpore a chiuit la nunta noastră) și tot la Jurnal mi-am născut copiii. Ani și ani, o bucată bună de viață… Încă mai aștept să trăiesc acea perioadă, cea mai cea mai, după care aleargă toți sapienșii ca proștii, dar începuturile… De începuturi să nu se lege nimeni!

Raisa Lozinschi-Hadei

(februarie 2004 – februarie 2013 la Jurnal)

The following two tabs change content below.
Avatar

Jurnal de Chișinău

Avatar

Ultimele articole de Jurnal de Chișinău (vezi toate)