Dăruieşte-ţi dragostea celui de lângă tine

Pe stradă se perindă oameni, cupluri. Şi privindu-i încerc să reconstruiesc imaginea relaţiei pe care o au. Unii merg alături cu o doză de indiferenţă unul faţă de altul şi se pare că au o relaţie care scârţâie. Alţii se ţin de mâini, dar în privirile lor e iarnă grea. Vorbesc rar, se privesc şi mai rar, dar se ţin de mână şi pozează o relaţie. O altă categorie, ceva mai aprinsă, îşi împarte binele şi răul chiar acolo, în ochii şi în gura lumii. Tinerii îndrăgostiţi fac tam-tam de jocul vieţii cu săruturi pasionale, mândri că au descoperit roata amorului.
Şi totuşi… Lumea relaţiilor nu se clădeşte după reguli, ci după principii. Atunci când intrăm într-o relaţie, totul pare atât de roz, de fermecător, de perfect. Cine stă oare să se gândească ce anume ar trebui să aducă cu el pentru ca totul să continue la fel? Dacă e să ne uităm în jur, cele mai multe relaţii trăiesc o sărăcie lucie, în doi. Fie că îşi vorbesc mult, fie că nu-şi spun nimic sau aproape nimic. Sunt doi străini care au gusturi, interese, vise şi viitor separate. Îi leagă obişnuinţa, copiii, teama sau sexul. Trist. Dar adevărat. Tot mai puţini oameni se bucură de relaţiile lor şi caută mereu şi mereu altele noi, de parcă acest perpetuum mobile emoţional ar putea rezolva problema de consistenţă.
Ca să poţi construi ceva, trebuie să fii capabil să dai. Mă străduiesc ca în propria mea viaţă să mă conduc mereu după acest motto şi cred că multor cupluri le-ar fi util acesta. Doar e foarte frumos să dăruieşti căldura şi dragostea ta cuiva fără a cere în schimb ceva. Nu vă obişnuiţi unul cu altul, ci întrebaţi sufletele şi inimile voastre ce simt ele cu adevărat. Doar aşa este corect!
Igor C., mun. Chişinău
Credeam că trăiesc o dragoste perfectă

La 49 de ani, m-am căsătorit a doua oară cu un bărbat de vârsta mea. Ne cunoşteam de vreo cinci ani, dar de fiecare dată parcă ne redescopeream. „Întâlnire divină”, „dragoste peste fire”, „femeia aşteptată” – iată cuvintele cu care definea el iubirea noastră. Evident că au apărut şi nori pe cerul conjugal, însă dispăreau repede.
Dar, într-o seară, după sărut, mi-a spus că iubeşte pe alta. Că, de fapt, mă iubeşte şi pe mine, dar are în inimă o altă femeie şi mi-a cerut să îl ajut, să fac în aşa fel încât să petrecem timpul împreună cu familia ei. M-a rănit enorm. În scurt timp, a apărut şi o boală venerică. Pentru că am reacţionat dur, a început să plece de acasă, să rămână la ea peste noapte. Am hotărât să divorţăm, dar a revenit brusc şi m-a aburit.
Deşi l-am iertat, fără a înţelege totuşi trădarea lui, a continuat să exprime nostalgic idei privind iubirea karmică, spirituală etc., să facă pe victima, să mă insulte aproape zilnic, pentru ca, în final, să constat că, de fapt, continua discret relaţia. Nu pricep unde e divinitatea în comportamentul lui. Zice că iubeşte pe toată lumea, dar pe mine de ce mă insultă, de ce mă răneşte? Pe femeia aceea de ce a minţit-o spunându-i că nu are nimic cu mine, că relaţia noastră e formală, când, de fapt, ne simţeam foarte bine ca bărbat şi femeie? Ce e divin în a provoca atâta durere, în a părăsi pe cineva? Ce e divin în minciună, în duplicitate? Nu se poate să spui: „Dimineaţa, te iubeam enorm, acum, seara, iubesc pe alta” fără ca celălalt să nu sufere. Poate mă veţi înţelege, nu sunt pesimistă, ci, pur şi simplu, privesc lucrurile real. Poate nu este corect, dar din păcate nu este nimic în lumea aceasta perfect.
Irina L., or. Străşeni