Dan Puric: „Vă aștept cu toată dragostea, o să ne mirăm împreună”

dan-puric-ateneul-roman-bucuresti-01

– Stimate dle Dan Puric, ce v-a determinat să porniți proiectul „Înșir’te, mărgărite” la Teatrul Național „Mihai Eminescu” din Chișinău?

– O să vă spun ce m-a determinat să nu-l mai fac! De 24 de ore l-am schimbat cu un alt proiect, legat de istoria Basarabiei.

– Din ce cauză ați renunțat la „Înșir’te, mărgărite”?

Proiectul de acum e mai important decât cel inițial. În ultimele 24 de ore mi-am dat seama că Basarabia are nevoie de altceva. E prea vie rana din ea, prea puternică, și o rană se poate transfigura în virtute. Se poate face un spectacol exponențial. Există două feluri de suferințe, una fiziologică și una spirituală. Iisus a fost răstignit împreună cu doi tâlhari, cel din stânga moare biologic, iar cel din dreapta și-a dat seama lângă cine stă și s-a mântuit. Lucrul ăsta pe mine mă interesează – suferința care mântuie și care poate să-i mântuie și pe alții. Suferința poporului basarabean, crucificarea lui, actele de martiraj așteaptă să vorbim despre ele. Ce poate fi mai frumos decât o poveste a Basarabiei, spusă într-un limbaj universal?

– Nu e simplu să prezinți istoria Basarabiei într-un spectacol de două-trei ore.

L-am schițat azi dimineață, într-o oră și jumătate. Am conturat imaginile, conceptul. Cu mai mulți ani în urmă voiam să fac un teatru de imagine în una din sălile Teatrului Național din București și mă puneau să dau examen. Cum să dau examen, după atâția ani de teatru? Atunci un fost profesor al meu, basarabean, Traian Ailenei, mi-a spus: „Băi, să te duci acolo și să le spui la comuniștii ăia să-ți dea bani că tu ai vedenii. Să-ți plătească vedeniile”. Puneți „vedenii” în ghilimele, să nu-și imagineze lumea cine știe ce.

– Cine e Traian Ailenei?

Profesorul meu de la Școala Populară de Artă. Timp de trei ani am încercat să intru la Institutul de Artă Teatrală și Cinematografie din București, dar nu m-au primit. Era prin anii 1980-1981. Ziua lucram ca muncitor necalificat pe șantier și seara mergeam la Școala Populară de Artă. Mai târziu am făcut și facultatea, dar am păstrat legătura cu Traian Ailenei. E un pedagog de geniu, el mi-a deschis mintea spre un gen de teatru susceptibil de o comunicare dincolo de cuvânt. Tot el mi-a dat un sfat: „Dane, atunci când vei deveni artist călător prin lume, să te sprijini pe umerii nevăzuți ai țării”.

– Ne puteți spune măcar câteva cuvinte despre „vedeniile” pe care le veți reprezenta pe scena Teatrului Național din Chișinău?

Păi dacă vi le spun, nu mai vine lumea la spectacol. Va veni vremea și le veți vedea… Ce poate să fie mai tragic – ciubota sovietică pe spatele basarabeanului sau indiferența României de dincolo, sau cinismul occidental? „Vedeniile” sunt ca parastasele, doar pomenesc, nu țin cont de date. Îl pomenești pe cel care a murit și ești străbătut de un fior, nu contează pe ce dată a murit. Totuși, în spectacol ne vom referi mai mult la perioada comunistă, cea mai dramatică, cea mai cumplită.

– Comunismul v-a atins personal? Familia Dvs. a avut de suferit din cauza regimului?

M-am născut într-un ghetou comunist, în 1959. Tata era din Dobrogea, provenea din țărani răzeși, bunicul lui a fost primar în Cernavoda. Tata a avut pământ și, ca să nu fie arestat, s-a autoexilat într-un sat de munte, la Nehoiu, județul Buzău. Tatăl meu este Ion Purec. De frică, și-a schimbat numele în Puric. Nu făcuse politică niciodată, dar s-a temut mereu de comuniști. Mama mi-a zis că până împlinisem eu vreo șase ani, tata avea otravă în buzunar, în caz că vin comuniștii să-l ia. Teroarea a fost imensă. Mama provenea din familia de boieri Zbierea, numele ei este Lorica Victoria. Părinții nu mi-au vorbit niciodată deschis de comunism, dar îi vedeam cât suferă. Țin minte, pe când aveam șapte ani, bunica Penelopia a trecut într-o zi prin casă cu un cozonac și a zis: „Dragă, comuniștii sunt tâmpiți, cică nu există Dumnezeu”. Și atunci am înțeles dintr-odată și cine sunt comuniștii, și cine-i Dumnezeu. Aia a fost prima mea informație, radicală. Bunică-mea Penelopia era de la Fălciu, de pe malul Prutului.

– Ce părere aveți despre actuala trupă a Naționalului din Chișinău?

Actorii sunt nemaipomeniți, i-am văzut la București, au calități de dansatori, de actori totali și trebuie folosit potențialul ăsta, trebuie încurajat și dus la performanță. Nu-i păcat să ai cai de cursă și să-i bagi la căruță? Vom începe cu 20 de actori, să vedem cine rezistă. La mine vin toți și rămâne cine poate.

I-am anunțat că schimb proiectul și toți au fost de acord, așa, din ochi. A fost o întâlnire de principiu, le-am spus povestea. Cred că ei își pot asuma un subiect dur. Au experiența unor spectacole extraordinare, precum „Copiii foametei…”, l-au jucat la București, au fost și la Timișoara, au spus lucruri fantastic de dramatice în acest spectacol, deci sunt în stare să-l ducă.

– Vă deranjează accentul basarabean în pronunția actorilor?

I-am auzit vorbind pe scenă perfect românește. Îmi place accentul basarabean, dialectul are o căldură, o duioșie nemaipomenită. Trebuie să fii prost ca să fii complexat.

– V-am auzit vorbind doar de bine despre Basarabia. E un principiu al Dvs. să nu vedeți răul de-aici?

Este atât de mult rău că nu numai că îl vezi, dar îți și scoate ochii. Ce facem cu partea bună? Discutând la infinit partea rea, o cultivăm. Îmi aduc aminte de un sfat al lui Buddha: ideile rele sunt mai periculoase decât dușmanii, iar ideile bune sunt mai bune decât prietenii.

– Vedeți o cale de salvare a Basarabiei?

Basarabia nu poate să aibă un destin decât în cadrul României, iar România nu poate să aibă un destin decât în fața lui Dumnezeu, nu la tabla de joc a marilor puteri.

– Ați stabilit data premierei spectacolului de la TNME?

Nu, e precoce. Eu lucrez pe etape și lucrez în timp. O să vin în iunie, apoi o să vin în august, nu mă grăbesc. E nevoie de antrenament, laborator, căutare și pe urmă o să apară dimensiunea de spectacol. Degeaba ai „vedenii”, dacă nu poți să le faci transmisibile. Dacă viziunea ta nu ajunge la public, ea nu mai are valoare. Va fi o poveste a suferinței umane, în ea ar trebui să se recunoască și spectatorii din Germania, Spania, America, de oriunde.

– Ați jucat de mai multe ori pe scena TNME, ați ținut și conferințe, mereu ați adunat săli pline.

Naționalul din Chișinău e teatrul de care mă simt legat, am întâlnit un public de care mă simt legat pentru că aici e un coeficient de românitate pur, deschis, nepoluat.

– Foarte puțini regizori români vin să monteze spectacole la Chișinău.

Eu o fac din dragoste. Iar dragostea e mai mult decât datoria. Era un sfânt sârb, Velimirovici care zicea: „Datoria e mormântul dragostei”. Vom lucra din dragoste față de poporul român, față de cei deportați, față de cei care nu mai sunt, față de cei care au plătit cu viața ca acest popor să meargă înainte.

– Aveți un mesaj pentru spectatori?

Îi aștept cu toată dragostea, o să ne mirăm împreună.

– Vă mulțumim!

The following two tabs change content below.
Irina Nechit

Irina Nechit

Irina Nechit

Ultimele articole de Irina Nechit (vezi toate)