Dan Dungaciu: 2009, sub semnul evenimentelor din 7 aprilie

Anul 2010 nu va fi simplu, dar trebuie să însemne evitarea oricărui sfârşit de tip oranj pentru R. Moldova

Cronologic, anul 2009 se termină la 31 decembrie. Structural însă, nu. Anul anticomunismului basarabean depăşeşte, politic şi geopolitic, hotarele calendarului propriu-zis şi va rămâne decisiv pentru viitorul R. Moldova.

2009 stă, incontestabil, sub semnul evenimentelor din 7 aprilie. De acolo a început totul şi acela a fost momentul în care „ultimul regim comunist din Europa” a fost debarcat de la putere. Este însă surprinzător să constaţi cu unele prilejuri că acest eveniment memorabil nu este perceput în afara R. Moldova, dar şi la Chişinău, la justa sa valoare.

Întrebarea este de ce? După revoluţia oranj de la Kiev, toate conferinţele internaţionale din 2005 debutau cu felicitări la adresa ucrainenilor care au reuşit – prin mobilizare maximă şi cu un sprijin euroatlantic substanţial! – îndepărtarea unui regim considerat antidemocratic şi neeuropean. Deşi tensiunile interne erau mari, nimeni nu vorbea atunci despre criza politică ce ar fi marcat anul 2004, ci despre victoria forţelor portocalii prin alegerea preşedintelui Iuşcenko (chiar dacă victoria nu a fost tocmai unanimă, acesta obţinând după repetarea votului 52%,  adică tot cât a obţinut şi AIE în alegerile repetate!).

„Criza politică de la Chişinău”

Paradoxal, când vine vorba despre R. Moldova, lucrurile se pun altfel. Dominanta lui 2009 pare că este „criza politică de la Chişinău”, marcată, chipurile, de nealegerea preşedintelui statului. În viziunea acelor care gândesc astfel, nealegerea lui Marian Lupu ar fi mai semnificativă decât… debarcarea de la putere a regimului Voronin. Ceea ce este absurd şi nedrept! Dar această „confuzie” – dacă numai confuzie este! – nu e deloc inocentă. Pentru că ascunde în spatele ei intenţia de a minimaliza pe cât se poate semnificaţia reală a lui 7 aprilie, care este una singură: debarcarea comunismului şi începutul unor schimbări majore şi fără precedent pentru R. Moldova.

Anul 2010 va fi marcat de nevoia clarificărilor proiectelor AIE. Ce vrea această coaliţie şi încotro merge? După nealegerea preşedintelui, AIE are două opţiuni: alegeri anticipate sau declanşarea procedurilor de modificare a Constituţiei. Ori una, ori alta. Dacă se optează pentru prima variantă, atunci discuţiile constituţionale trebuie puse între paranteze, cel puţin pe moment, iar mizele majore sunt următoarele: data viitoarelor alegeri, căci legislaţia R. Moldova este ambiguă la acest punct, şi strategia AIE de participare la alegerile anticipate. Se va merge pe varianta „bloc electoral” sau partide separate? Ambele posibilităţi au şi plusuri şi minusuri, dar ele trebuie discutate realist şi eventualele restructurări politice din cadrul AIE trebuie subsumate ideii de menţinere la putere a actualei coaliţii.
Dacă se merge pe varianta modificării Constituţiei, atunci energiile trebuie orientate către acest obiectiv.

Iar chestiunea asupra căreia trebuie să se pună AIE de acord este amploarea modificărilor legislative. Una este (doar) modificarea procedurii de alegere a preşedintelui prin reducerea procentelor necesare (majoritate simplă în loc de 3/5 din voturi fie în primul tur, fie în cel de-al doilea) şi alta este modificarea structurii Constituţiei în sensul revenirii la alegerea directă a preşedintelui sau chiar modificarea faimosului articol 13 despre denumirea limbii.

Obiectivele AIE

Clarificarea în ceea ce priveşte obiectivele politice şi constituţionale ale AIE este fundamentală. Faptul de a încerca să mergi pe ambele căi este nerealist şi generează confuzie şi risipă de energie. Este ceea ce speră şi vor spera inamicii AIE, unii constituiţi, alţii în curs de constituire.

Ar fi naiv să credem că dispute politice există doar în tabăra puterii. Ele devin din ce în ce mai vizibile şi în cea a opoziţiei. Confuzia domină şi acolo, deşi PCRM joacă pe „greşeala adversarului” şi provocări de genul „scandalul Menorei” sau exacerbarea unui discurs corect, în esenţă, precum cel al patronului „Vocii Basarabiei” la Congresul PLDM. Era evident că demantelarea verticalei puterii va face imposibil ca mâna grea a lui Voronin să mai poată ţine unit un partid, totuşi, eclectic, în ciuda minuţiei cu care Mark Tkaciuk a întocmit lista electorală. Evadările din pluton nu sunt semnificative pentru restructurarea spaţiului politic, deşi lista personalităţilor disponibile sau disponibilizate se extinde: Tarlev-Braghiş-Stepaniuc-Ţurcan şi, mai nou, Nicolae Ciornîi, vicepreşedinte al Companiei „Lukoil” (reprezentând zona businessului din spatele tronului lui Voronin şi având legături puternice cu Moscova).

Deocamdată, nu există nici un lider autentic printre ei – chestiune esenţială pentru orice partid de succes din R. Moldova! – şi niciun proiect politic convingător. Cine sunt aceştia şi ce reprezintă? Cum se vor raporta la Voronin? A te declara „patriot şi socialist” – cu Braghiş, cel care vroia să concesioneze Transnistria?! – este prea puţin, pentru că „patriotismul moldovenist” încă rămâne apanajul lui Voronin, nu al marginalizatului Stepaniuc, iar termenul „socialism” nu are suficientă rezonanţă politică în R. Moldova. Iar pensionarii nu sunt toţi „patrioţi” (pentru că cei din Chişinău sau Bălţi nu vorbesc „limba de stat”) şi nici „socialişti” (pentru că vor prefera fie „comunismul” lui Voronin fie social-democraţia lui Marian Lupu). Deocamdată, mişcările Opoziţiei sunt confuze, iar potenţialul lor depinde mai degrabă de erorile AIE şi, mai ales, de decizia unora din afară de a se implica cu adevărat sau a rămâne spectatori. Vom vedea.

Ani pierduţi

Pe plan extern, guvernul Filat s-a mişcat bine şi a punctat semnificativ faţă de oportunităţile pe care UE le pune la dispoziţia R. Moldova. Efortul este salutar dar, printre altele, evidenţiază anii pierduţi prin refuzul obstinat al guvernării comuniste – nesancţionat atunci la Chişinău cum ar fi trebuit! – de a colabora cu Bucureştiul în tentativa de a aduce R. Moldova în pachetul „Balcanilor de Vest” (Serbia, stat măcinat de războaie, nu mai are nevoie de vize pentru UE şi a depus deja cererea de aderare!). Astăzi, UE dă semne de disponibilitate, dar „perioada de reflecţie” după Tratatul de la Lisabona, cerută de cancelarul german Angela Merkel, va fi decisivă în structurarea relaţiilor Bruxellesului cu vecinii săi.

Deşi se vorbeşte despre perspectiva „asocierii”, noile acorduri nu vor conţine o perspectivă clară de integrare europeană, mizele principale fiind comerţul liber cu UE şi ridicarea regimului de vize (care însă nu va oferi cetăţenilor moldoveni dreptul de muncă în uniune). Negocierile vor începe în 2010, dar nu se vor termina în acelaşi an. În plus, situaţia R. Moldova este agravată şi de punerea la pachet cu Ucraina, stat cu dificultăţi majore, dar considerat mult mai important, strategic vorbind, decât R. Moldova. Umbra crizelor prezente şi viitoare de la Kiev se vor răsfrânge şi asupra Chişinăului. Iar nevoia de a menţine Ucraina în siajul euroatlantic şi de a nu o irita gratuit, indiferent cine va fi preşedinte, va face ca Bruxellesul să fie reticent în a acorda R. Moldova mai mult decât acordă Ucrainei. Una peste alta, anul 2010 nu va fi simplu, dar trebuie să însemne împlinirea agendei explicite şi implicite a lui 7 aprilie şi evitarea oricărui sfârşit de tip oranj pentru R. Moldova.

În final, mai consemnăm un element de optimism. În discursul de învestitură pentru cel de-al doilea mandat, din 21 decembrie a.c., preşedintele Traian Băsescu spunea în faţa parlamentului României: „Evoluţiile din R. Moldova îmi întăresc convingerea că nu mai este multă vreme până când toţi românii vor împărtăşi acelaşi destin european”. (Radio „Vocea Basarabiei”)

The following two tabs change content below.

Jurnal de Chișinău