„Dacă l-aș întâlni pe Eminescu…”

De ziua Luceafărului poeziei române, i-am rugat pe mai mulți oameni de cultură să ne răspundă la o întrebare: „Dacă l-ați întâlni într-o zi pe Eminescu, ce i-ați spune?”

Călina Trifan, poetă:

„Dacă s-ar întâmpla să-l întâlnesc pe Eminescu, chiar şi simţindu-mi inima gata să plesnească, de emoţie, aş fi un om fericit în viaţă, pentru că un catren eminescian va dăinui mai mult decât un vagon de poezie construită! Mai curând n-aş avea cuvinte, dar dacă m-aş încumeta să-l întreb, l-aş întreba ceva lateral creaţiei artistice, şi anume: ”Cerul dă fiecărei ţări după merit?” ”.

Magda Duțu, Teatrul Național Radiofonic, București:

„Surprinzătoare întrebare. Nu m-am gândit nicio clipă la întâlnirea cu un geniu… Și dacă ar fi să fie minunea, atunci, nu cred că i-aș spune ceva, ci m-aș topi de emoție, într-o plecăciune…”

Sergiu Orehovschi, filolog, pedagog:

„Dacă l-aș întâlni pe Eminescu, i-aș spune că Odă (în metru antic) și Dintre sute de catarge îmi sunt ca niște rugăciuni zilnice”.

Maria Șleahtițchi, scriitoare:

„Dacă ar fi să fie, i-aș spune că am ajuns mai corupți decât junii din vremea lui, mai bolnavi în suflet decât eroul lui, mai tragici și mai sfâșiați decât el însuși”.

Moni Stănilă, scriitoare:

„Cred că aș spune: Unde sunt ceilalți?, dar l-aș plagia pe soțul meu. Așa că aș vrea să îl întreb câți scriitori “promițători” erau pe vremea lui. S-au înmulțit scriitorii români astăzi sau doar câțiva rămân după un secol?”

Magda Cârneci, poetă, eseistă:

„Dacă într-o zi aș sta cu Eminescu pe malul mării pentru o jumătate de oră, ca să privim împreună apusul, l-aș întreba: ”Ai fi bănuit vreodată, domnul meu, cât de îndelungată va fi posteritatea ta? Cât de profund vei influența limba română și sensibilitatea românilor, cât de mult se va resimți literatura română după apariția scrierilor tale și după dispariția ta? Îți dai seama ce responsabilitate uriașă îți revine? Oare erai conștient de toate astea pe când încă trăiai?” ”.

Lucia Țurcanu, critic literar:

„I-aș recita, probabil, câteva versuri din Scrisoarea II:

”Noi avem în veacul nostru acel soi ciudat de barzi,
Care-ncearcă prin poeme să devie cumularzi,
Închinând ale lor versuri la puternici, la cucoane,
Sunt cântați în cafenele și fac zgomot în saloane;
Iar cărările vieții fiind grele și înguste,
Ei încearcă să le treacă prin protecție de fuste…” ”.

Ioana Ieronim, scriitoare:

„I-aș spune: ”MULȚUMESC pentru darul întemeietor al limbii noastre materne, așa cum încă o mai cunoaștem. Mulțumesc pentru căutarea minereului pur al cuvintelor, pentru găsirea unor muzici pe care le-ai întrezărit în vechile rostiri și le-ai adus la plenitudine. Scuze pentru manifestarea excesivă a adorației, are efecte contrare… Scuze pentru mecanica școlară a interpretărilor demult impuse, interpuse, care îndepărtează generații întregi de poezia ta, de poezie, chiar la vârsta poeziei” ”.

Maria Vieru-Ișaev, cercetător:

„L-aș întreba: ”De unde atâta dragoste pentru Basarabia?”. I-aș mulțumi pentru publicistica lui dedicată Basarabiei. Aș reînvia mitingurile din anii 1989-90 și întrunirile de la Uniunea Scriitorilor, ca să vadă cât de mult a contribuit el la deșteptarea națională a basarabenilor”.

Alexandru Cistelecan, critic literar:

„I-aș spune: ”Salve!” ”.

Dumitru Crudu, scriitor:

„I-aș mulțumi pentru că a ales să nu plece din România și că a ales să scrie în română, și nu într-o altă limbă”.

Ion Buzu, poet:

„L-aș întreba: ”De ce nu încerci să te iei mai în serios ca prozator?” ”.

Lucia Leahu-Weise, economist, SUA:

„Dacă l-aș întâlni într-o zi pe Eminescu, l-aș întreba dacă a avut vreodată visuri de viitor cu Veronica Micle și care au fost acestea?”.

Mircea V. Ciobanu, scriitor:

„I-aş spune că posteritatea a înţeles cam deplasat previziunea dascălului din Scrisoarea I: ”al meu nume au să-l poarte/ secolii din gură-n gură…”. În consecinţă, azi avem mai multe monumente, străzi şi instituţii cu numele Eminescu decât cititori autentici (benevoli, nu obligaţi de şcoală) ai operei poetului. La umbra statuii lui parazitează legiuni agresive, care şi-au făcut o meserie din a apăra statuia, în loc de a-i citi textele. Şi ca să se adeverească profeţia, la toate serbările, congresele şi simpozioanele… ”deasupra tuturora va vorbi vreun mititel,/ Nu slăvindu-te pe tine… lustruindu-se pe el!”. Iar în biblioteci şuieră vântul şi se depune colbul pe cărţile Poetului…”.

Marian Drăghici, poet:

„ – Domnule Eminescu, vă iubesc. Vă iubesc, domnule Eminescu, de când vă știu. De copil, adică. Însă mai tare și mai tare vă iubesc de când sunt una cu chinul pe care l-ați îndurat scriind atâtea și-atâtea. La slabele mele puteri, firește. Compătimind. Dați-mi voie să vă spun, foarte pe scurt, cum îmi cere Irina, că nimic nu m-a cutremurat în viața și opera domniei voastre mai mult decât vorba pe care i-ați spus-o, parcă cu năduf, unui amic care vă lăuda pe bună dreptate volumul Poesii, apărut, cum se știe, când erați tare bolnav. I-ați spus, năucitor: Erau atâtea de îndreptat… Episodul este relatat în opul Mărturii despre Eminescu, scos de Cătălin Cioabă la Humanitas, în 2013, mi se pare. Splendid op, cred că vă place și dumneavoastră. Și de-atunci, credeți-mă, nu mai sunt om, în era minimalistă. Să ne amintim, tocmai vă reveniseți, proaspăt ieșit din eclipsa genialei dumneavoastră minți, și amicul, de bun-simț, vă lăuda insistent, cu entuziasm, cartea. Ca să audă deodată vorba asta care pe mine, unul, repet, m-a năucit: Erau atâtea de îndreptat…În acele bijuterii lirice, despre care toată lumea spune și scrie că sunt perfecte, geniale, divine, erau atâtea de îndreptat?!!! În fine, ca să n-o mai lungim, că ne taie Irina, acum credeți la fel, că aveați atâtea de îndreptat în poeziile care nouă ne apar, de generații și generații, perfecte stilistic și ideatic? Sau o lăsați un pic mai moale, minimalist…

– Da, cred la fel, ar răspunde, cu zâmbetul dintotdeauna, Eminescu”.

Sondaj de Irina Nechit