CUTIA CU SCRISORI

DIN CARNETUL SIBERIAN // Nimănui, pe tot întinsul Rusiei, nu-i tună prin cap să înalţe un monument Măriei Sale Cartoful, care a salvat de la moarte prin înfometare zeci (sute?) de milioane, în condiţiile inumanei penurii alimentare, provocată de „geniala” conducere comunisto-nazistă

Precum ştim – acei ce l-am apucat – sistemul de aprovizionare pe cartele în urss fusese abolit în decembrie 1947. Pe hârtie. În realitate, normarea aprovizionării (cu pâine) în reg. Kurgan (numai în ea oare? – c.b.), era în vigoare nu doar în 1949 (data când zeci de mii de deportaţi basarabeni erau „oaspeţii” mult aşteptaţi în kolhozuri, sovhozuri, leshozuri etc., ca braţe de muncă, dar nu şi „mâncăi”), ci şi în următorii ani: 1950, 1951, 1952.

Puteai să ai stea în frunte, dacă nu figurai în lista şefului magazinului ca muncitor (sau întreţinut), nu căpătai „legiuitele” 500 sau, respectiv, 200 de grame. Aceasta era „norma” vitală (?).

De-aici şi „întinerirea” cadrelor. Care bătrân (copil) putea să supravieţuiască cu cele 200 de grame? Deci şi localnicii, şi noii-sosiţi figurau ca muncitori. Nu doar figurau, ci munceau efectiv în brigăzile, fermele, atelierele „Voshod”-ului (sovhoz în r-nul Olhovka, reg. Kurgan). Le plângeai de milă lui moş Dumitru Ciorbă, mătuşii Olimpiada (consoarta sa), trecuţi bine de 60, din Onişcani, lui moş Iancu (Ţibirica), atâţia alţii, ce din răsputeri munceau să împlinească norma. Altfel…

Zi de zi mâncam una şi aceeaşi

Noi, deportaţii, mai primeam de „acasă” ba un pachet cu făină, ba mai ştiu eu ce, completând astfel raţia şubredă. Localnicii rezolvau problema supravieţuirii cu ajutorul cartofilor. Despre „saga” lor – mai la vale.

În iarna lui 1950-1951, mă recalificasem din nou (la Armizon-Tiumen din profesor – în lemnar, fabricant de sănii – drovni. Acum – din lemnar – în strungar, pe metal).

Ca atare – membru al micului colectiv de strungari-lăcătuşieri ai atelierelor de reparaţii a tehnicii agricole a sovhozului. Iarna, când termometrul atingea chiar -50 grade C, găseam dimineaţa strungurile „cu barbă”. Nici gând să le porneşti, până nu făceam focul într-o plită mare, pe care-l întreţineam până în seară. La prânz, muncitorii din Sosnovka vecină (la vreo 7 km) veneau şi aruncau pe cărbunii încinşi cartofi – viitorii „toşnotiki”. Nu-mi imaginez ca vreun dicţionar, fie chiar de regionalisme ruseşti, să ateste termenul. Dar în „Voshod” el via, subînţelegând cartofii copţi. De ce „toşnotiki”? Uşor de înţeles: de la verbul „toşnit‘ ” – a ţi se întoarce (maţele)/ a-ţi fi greaţă de ceva.

Clar motivul apariţiei „neologismului”: zi de zi să mănânci una şi aceeaşi.

O nucşoară de cedru pe oră…

La pomenitul deja Armizon am cunoscut în toamna – iarna 1949-1950 o simpatică, mult chinuită familie – Valentina şi Gheorghe Kaminski. Originari din Bălţi, deportaţi în iunie 1941, deci la data când i-am cunoscut aveau un solid stagiu siberian. Doamna Valentina, mai comunicativă, îmi povestea scene de groază din primii ani de gulag siberian. Despărţită de soţ, cu doi copii, era nevoită să o lase pe micuţa Galina, de 4 anişori, „gospodină”, dându-i de grijă când pleca la muncă: „Galina, ţine-l de vorbă pe Stanislav (frate mai mare, distrofic în ultimul stadiu), nu-l lăsa să moară. Dă-i la fiecare oră câte o nucşoară de cedru, să aibă ce mesteca. S-au salvat toţi trei. S-a salvat şi soţul.

Ea – fostă profesoară de biologie la „Ion Creangă” din Bălţi, soţul – fost avocat. Spre marele lor noroc – la data întâlnirii noastre ambii funcţionau în aceleaşi calităţi. Nu tuturor le-a surâs soarta. Tot Valentina mi-a povestit un caz. O tânără colegă, profesoară de franceză la acelaşi liceu, se smintise: avea ideea fixă că toţi s-au vorbit să o otrăvească. Refuza orice hrană, fie de la deportaţi, fie de la localnici. Au găsit-o îngheţată sub un gard în satul Pudino, reg. Tomsk. Mă invita Valentina duminicile la un borş moldovenesc. Mai sfătuiam. Eram singurii basarabeni la Armizon. Observam: la masă ea nu se prea atingea de pâine. Intrigat, o întrebam: cum? De ce? Mă lămurea: şapte ani n-am mâncat pâine. Nici nu am prea văzut-o. Continua: în primăvara lui 1942, am legat tei de curmei şi am cumpărat cartofi de sămânţă. De cum au crescut ca nuca, am început să-i scot şi să gătesc. Hămesită, nu aveam saţ. Mă făcusem cât o bute. Treptat-treptat, mi-am revenit.

Când ies la răspuns, ameţesc”

În aceeaşi iarnă 1949-1950, locuiam într-o izbă a combinatului industrial raional, la care eram angajat, împreună cu familia Alexandr Langoffer, nemţi deportaţi de pe Volga. Alexandr era căsătorit – oficial? neoficial? – cu o localnică, Nadia. Nu era o frumuseţe ca fizic, dar avea un suflet bun. Dimineţile, eram primii care ne ridicam. Ea aprindea focul, curăţeam cartofii, îi puneam la foc şi, pe la ora 7, micul dejun era gata.

Nu zic de ceilalţi, dar subsemnatul mai că aş fi curăţat ceaunaşul de n-ar fi fost grija să las ceva şi pentru prânz. Cu noi mai era şi Albina, o fetiţă necăjită, rubedenie de-a Nadiei, ce-şi continua învăţătura la şcoala medie din centrul raional. Prin clasa a cincea – a şasea. În serile lungi de iarnă scriam (scrisori în primul rând – Mamei, soţiei, copilei la Kurgan), citeam. O dojeneam pe Albina: „Fetiţo, mai împrumută cărţi la bibliotecă, citeşte, cultivă-te, acum ţi-e timpul”. La care sfaturi îmi reproşa cu nedisimulat reproş: „Sunt bucuroasă să fac cât de cât faţă situaţiei. Mă credeţi? Când ies la răspuns, ameţesc, mi-e frică să nu cad în faţa clasei. Tot timpul: cartofi, cartofi…” Adevăr: duminicile se ducea acasă şi aducea un fund de sac de cartofi – hrana pentru o săptămână.

Nici ruşii nu o duceau mai bine

În 1949 – 1952, eram trei muncitori în familie. Mama (trecută bine de 60), soţia, subsemnatul, plus micuţa Lenora. Deci, 1,7 kg zilnic. Cu adausul din pachetele fratelui rămas (prin ce minune? Fost combatant pe frontul de Est, prizonier de război la Astrahan). Îl ferise Dumnezeu de încă o năpastă. O fi pus un cuvânt de bine Sf. Marele Mucenic Gheorghe, socotind că şi-a primit cu prisosinţă „tainul”?

Oricum, ne ajungea, ba ne mai şi rămânea pâine. Când se organizau doi „chirpici”, telefonam la Sosnovka, la Mihail Igumnov (familie numeroasă, şase suflete, un singur muncitor, invalid, cizmar). Ne împrietenisem cu această familie, prima gazdă a noastră. Îl trimiteau pe Ghenadie, elev prin clasa treia. Stând să se încălzească, înainte de plecare, copilul începea să ciupească dintr-o pâine. Observând, Mama îi tăia o felie mai acătării, să ducă întregi buhăncile (pâinile – n.r.) acasă.

Cu toate acestea, nici noi, deportaţii, nu ne puteam lipsi de cartofi. O supă, un borş, fripţi etc. Ne duceam – însoţiţi de nadziratel, desigur, cum se putea altfel? – prin satele învecinate după cumpărătură. Într-un rând, la Bolşoi Berkut, după ce am bătut palma, mi-a turnat găleţile în sac, îi întind gospodarului banii – 100 de ruble. Mă apostrofează supărat: „Mie să-mi dai ruble, nu obligaţii”. În zadar căutam să-l convingem că bancnota e tot ruble. Doar ducându-ne la magazin, unde vânzătorul ne-o schimbă, se convinse. Pentru colhoznicul marii Uniuni erau cunoscute doar bancnotele de 1, 2, 3, 10 ruble. Mai departe – terra incognita. Şi asta deja la şapte ani de la sfârşitul războiului.

Toşnotiki, Toşnotiki…

Constantin Bobeică, fost deportat politic, veteran de război (în cadrul Armatei Române)

P.S. Există nenumărate monumente, memoriale, tancuri etc. înălţate în cinstea biruinţei în al Doilea Război Mondial, clocit şi provocat prin diabolicul pact Ribbentrop-Molotov. Dar nimănui, pe tot întinsul Rusiei, nu-i tună prin cap să înalţe un monument Măriei Sale Cartoful, care a salvat de la moarte prin înfometare zeci (sute?) de milioane, în condiţiile inumanei penurii alimentare, provocată tot de „geniala” conducere comunisto-nazistă.

Francezii, burghezi mucegăiţi, au edificat un monument nevinovatului patruped, câinelui, în semn de recunoştinţă că le-a servit drept cobai pentru experienţele marelui PASTEUR, în cercetările pentru depistarea şi combaterea rabiei – ciumă incurabilă până la descoperirea serului antirabic de către genialul LOUIS PASTEUR.

C.B.

The following two tabs change content below.