Cum şi de ce le-a fost schimbat copilul la maternitate? (I)

Era începutul anului 1977, duminica când se prăznuia Sf. Ioan Botezătorul. Afară, troiene şi un ger de crăpau pietrele. Însărcinată în a noua lună, Larisa lui Gheorghe Rusu din Schineni, raionul Soroca, fostul judeţ cu acelaşi nume, se bucura de lumina acelei zile lângă soba caldă în care trosneau lemnele. După socotelile ei, trebuia să nască cam peste o săptămână. „Oare ce vom avea: băieţel sau fetiţă?”, a întrebat-o soţul privind-o cu dragoste. Dar nici n-a apucat să deschidă gura că pruncul a şi prins a bate la poarta vieţii. Bărbatul a dat fuga după o maşină şi, în mare grabă, Larisa a fost transportată la maternitatea din satul Căinarii Vechi, acelaşi raion.

Peste o jumătate de oră, femeia a născut foarte uşor o fetiţă. Era la a treia naştere. În aceeaşi zi, au mai născut încă două femei  de la Schineni. Una a adus pe lume o fetiţă, iar cealaltă – un băieţel. Larisa era fericită când i s-a adus la sân copilul. Îşi mângâia micuţa cu privirea şi se gândea că mare bucurie o să-i mai facă surioarei mai mari. După câteva zile, a început să-i examineze fruntea, obrăjorii, bărbia şi nu putea ghici de la cine  le-ar fi moştenit. Fetiţa nu semăna nici cu ea, nici cu soţul ei, dar se bucura că era frumuşică.

În ziua în care mama şi fetiţa au fost aduse acasă, neamurile s-au dat cu părerea şi au zis că micuţa seamănă cu bunica de la Hristici, adică cu mama Larisei. Gheorghe însă nu vedea nicio asemănare între micuţă şi soacră-sa, dar se bucura de firicelul de viaţă nouă răsărit în casa lui ca o binecuvântare. S-a gândit că Dumnezeu e mare şi poate că în neamul lor a fost cineva bălai, cu ochi albaştri şi părul ca spicul grâului. Şi acum Cel de Sus le-a trimis lor această minune. Fericit, îşi lua minunea în braţe şi o admira cu nesaţ. I-au dat fetiţei numele Silvia, în amintirea primului lor copil care decedase de micuţ.

Creştea cuminte şi sănătoasă

Toate se derulau în firea lucrurilor. Pace şi înţelegere în casă. Silvia creştea cuminte şi ascultătoare. Era veselă, zglobie. Gheorghe Rusu povesteşte: „Fata creştea, vedeam că nu seamănă cu niciunul. Noi suntem smoliţi, slabi, iar ea creştea de la pământ, bălăioară, rotunjoară, frumoasă şi sănătoasă. (Să nu vorbesc într-un ceas rău, de când s-a născut şi până acum, nu a fost niciodată bolnavă.)

Stătea de mică cu mine ore în şir în atelierul de tâmplărie. O învăţam poezii, numărători, ghicitori. Le prindea foarte repede. La şase ani, i-am cumpărat un ghiozdan ca să se joace cu el, căci tare mai voia la şcoală. Atunci, copiii mergeau de şapte ani la şcoală. Dar ea, într-o zi, şi-a pus ghiozdanul în spate şi, fără să ne anunţe, a plecat la şcoală. Când a văzut-o doamna învăţătoare, Valentina Borş, a întrebat-o a cui este şi a condus-o în clasă. Din ziua aceea, nu am mai putut să o ţinem acasă şi am rugat învăţătoarea să o primească în clasa I”.

„Fata asta nu-i a ta”

De la un an la altul, Silvia devenea tot mai frumoasă. Între timp, în casa lor a mai venit pe lume o surioară. Surorile o necăjeau uneori, dar buna şi drăguţa Silvia nu se supăra niciodată pe ele, cum se supără alţi copii. Gheorghe Rusu deapănă firul povestirii: „Încă pe când era în clasele primare, mama mea, Dumnezeu să o ierte, mi-a spus de câteva ori: „Fata asta nu-i a ta”. Pe urmă, o mătuşă mi-a spus acelaşi lucru, apoi altă mătuşă…

Chiar dacă îmi cunoşteam destul de bine soţia, în adâncul sufletului ceva a început să mă roadă. Îmi ziceam că o fi greşit şi ea cum greşesc atâtea femei şi îi este frică să recunoască cu cine a făcut acest copil care a venit ca înger în casa noastră. Dar nu i-am făcut niciodată reproşuri soţiei, ţineam în mine această presupunere. Anii au trecut, mi-am dat toate fetele pe la casele lor, mi-au adus toate nepoţi de care mă bucur foarte mult.

De unde până unde, într-o zi, cu vreo şapte ani în urmă, ginerele mi-a spus: «Tată, Silvia nu-i fata voastră, nu seamănă nici cu mata, nici cu mama, nici cu surorile sale. Hai să facem analiza genetică a sângelui şi ne vom convinge». N-am vrut, o iubesc foarte mult şi mă temeam să nu o afecteze. Vara trecută însă, după ce am privit un reportaj pe un canal rusesc în care un avocat a apărat drepturile unui bărbat care plătea pensie alimentară pe nedrept, copilul nefiind al său, am hotărât să merg să văd şi eu dacă Silvia este a mea sau nu.

Tot atunci, m-am gândit că s-ar putea să nu fie nici a soţiei. Şi iată că pe 1 noiembrie, anul trecut, am mers la Chişinău să facem testul. Ca să nu sufere prea tare, am luat-o şi pe fiica mai mare cu noi. Am plătit în casă 13 mii de lei, ni s-a făcut testul, iar peste zece zile am fost invitaţi să ni se comunice rezultatul”.

Silvia nu este copilul Larisei şi al lui Gheorghe Rusu

Cu ochii în lacrimi, bărbatul continuă: „Ne-au poftit într-o cameră separată. Doamna doctoriţă, cu mâinile tremurânde, a luat documentele de pe masă şi, parcă alegând cuvintele, a declarat: «Conform rezultatelor analizei, Rusu Gheorghe nu este tatăl biologic al Silviei». Silvia a început a plânge, iar doctoriţa, după o pauză, a dăugat: «Şi asta încă nu e totul. Nici Rusu Larisa nu este mama biologică a Silviei». Am rămas cu toţii fără cuvinte… Vă daţi seama în ce stare eram şi ne mai aflăm cu toţii. Atunci am înţeles că fetiţa ne-a fost schimbată la maternitate mai mult poate din greşeală decât din interes.

A doua zi, am mers la procuratură şi am depus o cerere. M-am gândit că oamenii legii vor reacţiona promt şi mă vor ajuta să aflu cine poartă vina, dar, văzând că lucrurile se tărăgănează, am bătut mai departe la uşi care nu mi s-au deschis. Credeam că o să am acces la registrul de la maternitatea din Căinari, care se păstrează la Biroul Stării Civile, ca să ştiu ce copii s-au mai născut pe 20 ianuarie 1977, dar mi s-a spus că informaţia este strict confidenţială şi problema se poate rezolva numai prin judecată”.

Dacă a văzut omul că e atât de greu de ajuns la limpezirea lucrurilor, a încercat să meargă pe altă cale şi a aflat o parte din adevăr. Cum? Citiţi în ediţia de vinerea viitoare.

«Conform rezultatelor analizei, Rusu Gheorghe nu este tatăl biologic al Silviei». Silvia a început a plânge, iar doctoriţa, după o pauză, a dăugat: «Şi asta încă nu e totul. Nici Rusu Larisa nu este mama biologică a Silviei». Am rămas cu toţii fără cuvinte…

„Încă pe când era în clasele primare, mama mea, Dumnezeu să o ierte, mi-a spus de câteva ori: „Fata asta nu-i a ta”. Pe urmă, o mătuşă mi-a spus acelaşi lucru, apoi altă mătuşă…

Nina Neculce

The following two tabs change content below.