Cum se ţese pe viu

Chiar şi cei mai insidioşi adversari ai lui Emilian Galaicu-Păun nu pot să nu constate că apariţia romanului Ţesut viu. 10 x 10 (Cartier, 2011, 344 p.) este un eveniment mai aparte. Partea bună e că până şi criticii săi (cei pe care îi cunosc eu) sunt domni şi vor încerca să spună ceva în nişte texte scrise. Mai rară situaţie la noi: oponenţii estetici mai întâi citesc, abia apoi se pronunţă.

Am auzit interogaţii (mai curând din tabăra adepţilor, dacă mă gândesc la Vladimir Beşleagă) în genul: „Oare se mai poate scrie după acest roman?”. Am auzit aceeaşi întrebare – formulată ironic – de către oponenţii scriitorului. Pe de altă parte, cineva din tabăra „adepţilor” (Eugen Lungu) se întreba dacă nu cumva azi „nu se mai scrie aşa” (textualist, intertextual, în tehnica palimpsestului, împânzit de referinţe culturale).

Eu aş zice că în această manieră nu că „deja nu se mai scrie”, ci „încă nu se scrie”. Or, textul lui Em. G.-P. nu este atât un palimpsest postmodern (cu scriitura suprapusă pe literatura predecesorilor), nu este atât o îmbinare a discursului de manieră proustiană cu cel al lui Joyce, având ca numitor comun Noul Roman Francez (deşi multe dintre acestea se regăsesc implicit şi chiar explicit în carte). Romanul lui Em. G.-P. este un hypertext. Un text în maniera scriiturii digitale, cu multe legături, noduri, linkuri, cu multe cuvinte colorate (în subsidiar) în albastru, care deschid fişierele altor pagini, altor secvenţe, capitole ale acestui text, sau care deschid/trimit spre alte texte şi alte surse literare sau enciclopedice. Un fel de „Biblia cu trimiteri”.

O altă problemă a textului sunt multiplele chei sau piste de lectură. Nu m-aş opri aici la prea multe, dar aş vrea să se înţeleagă asta ca una dintre regulile jocului: sunt posibile diverse perspective. Sau, ca să nu aducă a abordare teoretică: există câteva „linii de subiect” (cu semnificaţiile lor…). Într-o zi, copilul …n (aşa îl cheamă, cu iniţială… finală!) deschide pomelnicul şi, neregăsindu-se printre rude (era pagina celor morţi), îşi trece numele acolo. Într-un sens, putem spune că fapta (faptul!) deschide porţile dintre Lumi şi de aici încolo viii se vor regăsi printre morţi şi morţii printre vii. Tatăl protagonistului (un fel de balaur, ca funcţie narativă, care în roman trebuie să construiască restricţiile, pe care le va înfrunta micul Făt-Frumos), după revenirea de la ţară, îi pune pe copii să redacteze o scrisoare bunicilor, în care să explice că aceştia nu l-au înţeles corect pe tata. Nemulţumirea tatălui şi rebutarea scrisorii creează frustrări şi o permanentă reluare a gândului la text de către copilul ajuns scriitor.

Doi îndrăgostiţi trec hotarul, pentru două zile, doar pentru a putea fi împreună, „dincolo”, concep un copil, se întorc cu el (în uterul mamei) ca şi cu un fel de marfă de contrabandă, revin în această Lume… pentru a omorî fătul. O legătură permanentă între viaţă şi moarte traversează (chiar ca un fir roşu!) şi transgresează întreaga naraţiune sofisticată. Romanul se deschide cu o scenă erotică (delicată, dar şi picantă), care va fi descrisă plenar abia la închiderea cărţii. Am putea spune că, într-o viziune cinematografică, acesta e cadrul sau acolada mare care cuprinde întregul roman: o naraţiune/o istorie/o biografie/o viaţă/o existenţă lungă cât un act erotic.

Ţesut viu, 10 x 10 este o biografie (încă una) a noastră, a ţării (a ţărilor!) noastre, a unei societăţi şi a unui copil (un bildungsroman), din ultimele câteva decenii. Dar este şi istoria scrierii acestei istorii. Autodescriindu-se, cartea este şi viaţa/realitatea, dar este şi scena pe care se joacă aceasta. Într-un fel, în povestea de dragoste se sublimează istoria seducerii unei Cititoare de către un Narator.

Cartea este istoria (fabula, trama), dar şi scriitura, care ia forma de palimpsest: pe pergamentul care era scris ceva (stratul cultural din memoria naratorului), se scrie, apoi se şterge stratul textual anterior, pentru a face loc unei alte istorii, unui alt început (putem spune că romanul are 10 începuturi, zece nuvele, fiecare dintre ele pretinzând a fi centrală sau prima). Dar inscripţiile anterioare niciodată nu dispar cu totul.

Iar pergamentul pe care se brodează această ţesătură/textură maiestuoasă a faptelor (şi spuselor) este chiar pielea, chiar trupul, chiar fiinţa naratorului. Polifonic, hypertextual, romanul „este scris în 3D” şi are nevoie, bineînţeles, şi de nişte ochelari pe măsură (ochii minţii, ochii lecturilor anterioare) pentru a-l parcurge.

Mircea V. Ciobanu