Cum să-ţi scapi creierul de mucegai

Lecţie de la prima învăţătoare a sute de elevi din satul Lozova, Străşeni

Mergem în satul Lozova, Străşeni, în vizită la prima învăţătoare a sute de elevi, doamna Maria Ciocan. Părul încărunţit prins coc, gustul rafinat al vestimentaţiei, vocea sa binevoitoare şi ochii plini de viaţă, toate vorbesc despre faptul că de la această femeie chiar ai ce învăţa. A îndrumat sute de elevi, spunându-le: „Bine aţi venit în clasa I”.

La 83 de ani, Maria Ciocan îşi aminteşte când a mers şi ea în clasa I. Drumul a fost cu adevărat anevoios. A început să studieze în grafie latină, însă „în 1944, m-am pomenit într-o altfel de şcoală, cu o altă grafie, cea chirilică”, deapănă firul amintirilor doamna învăţătoare. Clasa în care a studiat se afla în aceeaşi clădire cu poşta din sat. „La pauze între ore, vedeam oamenii care veneau la poştă cu speranţa că vor primi un răvaş de pe front”. Tifosul care a luat sute de vieţi în anii de război nu a cruţat-o nici pe ea. „Am luptat cu boala şi am supravieţuit”, îşi aminteşte povăţuitoarea.

Nu se despărţea de carte nici când mergea cu vitele la păscut

Părinţii săi şi-au dorit mereu ca fiica cea mică să facă şcoală şi să devină învăţătoare. Au observat că avea o pasiune imensă pentru cărţi şi nu se despărţea de ele nici când mergea cu vitele la păscut. În 1948, a mers la Şcoala Pedagogică din Călăraşi. Deşi erau şapte elevi în clasă, doar Maria şi-a dus studiile până la capăt. „Trebuia să merg zeci de kilometri pe jos, urcând dealuri şi străbătând o pădure întunecoasă până când mă vedeam acasă”, ne povesteşte femeia. De fiecare dată îşi spunea că trebuie să urce cât mai sus ca să poată vedea cât mai departe.

Tatăl său o disciplina mereu şi îi spunea că nu trebuie să întârzie nici măcar cu cinci minute la locul de muncă. Indiferent de greutăţile pe care le avea acasă, însă acestea au fost multe, doamna învăţătoare era prezentă la ore la timp şi îşi întâmpina elevii cu zâmbet.

Împreună până în ultima clipă

„Am trei feciori ca trei flori”, spune mândră doamna învăţătoare. De un lucru îi pare rău, a rămas singură în casa pe care a construit-o împreună cu soţul său. Nu-i mai este alături. Sechelele războiului i-au afectat sănătatea. „De la început a pierdut graiul, păcat, ştia să vorbească mai multe limbi. Apoi a fost paralizat şi a trebuit să-l sprijin şi să-l consolez. I-am fost alături până în ultima clipă”, spune cu durere învăţătoarea. Sătenii o admiră pentru curajul de care a dat dovadă, nu i-a fost deloc uşor să pună pe picioare trei fii şi să stea nopţi în şir deasupra caietelor elevilor săi.

„Mă mândresc cu toţi copiii mei”, ne vorbeşte povăţuitoarea despre foştii săi elevi. Unii sunt deja bunici şi, la vârsta lor onorabilă, când o întâlnesc pe stradă pe Maria Ciocan o salută: „Bună ziua, doamnă învăţătoare”. Pentru ei, doamna Ciocan a fost nu doar prima învăţătoare, dar şi a doua mamă.

Făcând o comparaţie între elevii de atunci şi elevii de astăzi, doamna Maria Ciocan spune că, pe timpuri, copiii erau mai modeşti, mai îngăduitori. Pe fete, elevele sale, le-a învăţat nu doar carte, dar şi să fie gospodine bune. „La orele de muncă, aduceam de acasă maşina de cusut şi le arătam cum să coase şi să brodeze. Noaptea le coseam şorţuri, batiste pentru a fi cele mai frumoase”, zâmbeşte femeia.

Pe pereţii casei amenajate în stil tradiţional, observăm o mulţime de broderii care mai de care, iar masa este acoperită cu o faţă albă, care se pare că aşteaptă să fie împodobită cu bucate alese. Învăţătoarea a descoperit şi secretul longevităţii: „Dacă lucrezi mereu şi creierul lucrează, iar dacă dormi, creierul prinde mucegai”.

Dorul pus pe versuri

Dorul pentru fiii săi îl doineşte în fiecare zi. A scris şi un cântec pe care îl fredonează atunci când dorul îi strânge sufletul. Prin versurile pe care le-a scris îi mulţumeşte Domnului că i-a dat dragostea pe care a aşteptat-o să vină de la război, rodul acesteia fiind cei trei feciori ca trei bujori.

Are o grădină plină de pomi de care a îngrijit o viaţă întreagă. Ar încerca să urce în copac, pentru a culege roada, dar mai meditează un pic, zice că nu prea are nevoie de ajutor şi că se descurcă singură cu treburile gospodăreşti. Nu le culege pentru că încă mai speră, poate vor veni cei şapte nepoţi să-i adune fructele… „Îi vreau din nou acasă pe toţi: feciorii, nurorile, nepoţii şi strănepoţii. Să le aud zâmbetele, vorbele calde, să le admir chipurile senine, fericite şi împlinite. Familia fără surâsul copiilor este ca biserică fără clopote şi sfinţi”.

Daniela Nicolaescu, stagiară