Cum ne integrăm în cultura românească? // Ruperea rândurilor

Bună temă pentru o teză: receptarea (feed-back-ul, nu promovarea!) literaturii din Basarabia în România (şi potenţialul nostru integrator). Accidentul Manolescu cu „basarabenii depăşiţi / defazaţi” ne-a demonstrat cât de mici arătăm de acolo, de pe Olimp. Ion Simuţ, după ce ne dăduse rolul supleant „a cincea roată” la căruţa literelor româneşti, atunci când lucrurile pentru el s-au aşezat şi s-au nuanţat, a scris (cel mai) mult şi argumentat despre literaţii basarabeni şi l-a descoperit pe romancierul  absolut Vladimir Beşleagă.

Alex Ştefănescu ne-a aplaudat poezia (care „emoţionează, deci există”, zicea criticul, extaziindu-i pe unii şi lăsându-i stupefiaţi de argument pe alţii). Revelaţia lui a fost Aureliu Busuioc, dar şi Grigore Vieru, pe care l-a văzut oarecum altfel. Pe Vieru îl tutelase anterior Păunescu (într-o îmbrăţişare frăţească, nu estetică).

Alexandru Cistelecan a navigat mult, cu marcatorul, pe fişierele poetice ale lui Emilian Galaicu-Păun (dar bifând cu plus şi cartea de critică a lui N. Leahu). Iar poezia lui Em. G.-P. a mai fost vizitată de privirile curioase ale lui Gheorghe Grigurcu, Sorin Alexandrescu, Aurel Pantea, Caius Dobrescu, Ion Pop, Marin Mincu ş.(m.) a. Eugen Lungu a fost o revelaţie pentru Dan C. Mihăilescu, care l-a prezentat spectaculos publicului român. Au confirmat descoperirea Lefter, Simuţ ş.a.

Vasile Gârneţ şi Vitalie Ciobanu sunt de mult de-ai casei în mediile literare „de dincolo”. Printre comentatorii lui Leo Butnaru s-au numărat C. Abăluţă, Prelipceanu, Ioanid Romanescu, Cezar Ivănescu. Descoperirile cu adevărat importante ale lui Eugen Simion sunt M. Cimpoi şi G. Vieru (criticul a mai pomenit nume, în diverse cronici, fără însă multe argumentări).

Alexandru Muşina încă nu şi-a scris textele sale critice despre opera tinerilor basarabeni, dar i-a încurajat şi i-a creditat generos. Tinerii se descoperă reciproc, promovând proiecte comune. Aşa au intrat în circuit D. Crudu, fraţii Vakulovski, Iulian Ciocan, Baştovoi, Aurelia Borzin. Pentru câţiva scriitori importanţi de dincolo (Chivu, Cernat, Komartin, Vancu) ei nu mai sunt nişte anonimi.

Echipa de susţinere necondiţionată a cauzei basarabene, care afirmă, într-un nestăvilit impuls frăţesc, că „cea mai bună literatură se face în Basarabia”, întârzie (ori nu consideră necesar) să argumenteze (a nu confunda cu bătutul pe umăr, la sindrofii).

În ideea unui integrator portret de grup, contează şi prezenţa basarabenilor în antologiile comune. Cea a lui Şindrilaru mângâia modestul orgoliu moldovenesc: începea cu Dosoftei şi se închidea cu Galaicu-Păun. Marcată de anul 89, antologia îi (cu)prindea pe Mateevici, Vieru, Dabija, Lari. Antologia mult mai riguroasă (mai estetizantă) a lui Chioaru-Văcărescu îi reţinea doar pe Suceveanu şi pe acelaşi Galaicu-Păun.

La polul imediatului, am bifat basarabenii din antologia celor mai frumoase poezii româneşti ale anului 2010 a lui Komartin şi Vancu. Asta e soluţia: nu mai eşti aplaudat pentru că eşti „frate” şi cunoşti alfabetul, ci ai locul tău distinct în cartea literelor româneşti.

Supraîncărcat (în „franceză”: şarjat; în „italiană”: caricaturizat), carul integrator mai scârţâie. Se exagerează în interpretarea aprecierilor. E o criză acută de simţ al umorului (o bună supapă pentru potopul de laude). Totuşi, un grup nu prea numeros de scriitori basarabeni s-a integrat simplu, fără opinteli, fără isterie patriotard-frăţească, fără propteli amicale, fără concesii pentru „specificul basarabean”, fără a etala calitatea de martir al neamului. Pentru ei, există – firesc! – diferenţe, dar hotarele de mult nu mai există.

Mircea V. CIOBANU