Cum îşi omoară maramureşenii moartea la Cimitirul Vesel din Săpânţa


 

la Cimitirul Vesel din Săpânţa

 

Cele mai frumoase porţi din Maramureş s-au deschis unui grup de pelerini din care a făcut, recent, parte şi subsemnata. Curioşi să afle cum este luată în băşcălie moartea în celebra localitate în toată lumea, Săpânţa, călătorii au vrut să pătrundă în tainele Cimitirului Vesel de acolo, faimos în toată lumea, dovadă vie a minunatului neam maramureşean, de care cea cu coasa fuge.

Angelina Olaru

Unele cruci de la Cimitirul Vesel – veritabile opere populare – sunt pictate pe ambele părţi. Pe o parte a acestora e o descriere a vieţii celui îngropat, iar pe cealaltă – a motivului morţii. Sunt împodobite cu picturi naive, reprezentând scene din viaţa şi ocupaţiile persoanelor înhumate. Pe unele cruci există chiar versuri umoristice despre slăbiciunile decedaţilor. Pentru turiştii străini, o plimbare prin Cimitirul Vesel e o excursie exotică.

„N-o încăput pe crucea lui atâtea câte o făcut el…”

 

L-am întâlnit pe Stan Ion Oncu, clopotarul de la Săpânţa, chiar în curtea bisericii. Bătrânul ne-a uimit prin memoria sa deosebită, recită sute de versuri de pe mormintele foştilor săi consăteni. „Sunt ajutor de cântăreţ pe la biserică, îmi place a trage clopotele la slujbe şi la înmormântări. Şi taare mă inspiră cimitirul acesta. Simt numai optimism şi niciun pic de tristeţe. L-am îndrăgit pentru inscripţiile despre comportamentele oamenilor – că unul a fost beţiv, altul curvar, iar altuia i-a plăcut să tragă coasa, toate epitafurile au legătură cu firea celor care au fost în viaţă. Fiecare familie face textele celor apropiaţi. Iar autorul cimitirului, Stan Ion Pătraş, l-a iniţiat prin 1935, iar după moartea lui, ucenicii i-au continuat opera. El a încercat să-şi mângâie consătenii, ca să nu plângă prea mult după morţii lor. Datorită lui, nu se mai necăjeau urmaşii după cei dragi. N-o încăput pe crucea lui atâtea câte o făcut. Om simplu, Stan Ion Pătraş, fără carte, tare poznaş era şi îi plăceau şi ţuica, dar şi gagicile. A fost chiar şi epitrop al bisericii noastre. A cântat pe la nunţi şi petreceri, a inventat cimitirul ista şi oamenii s-au luat după capul lui. Francejii l-au redenumit VESEL, după textele astea”, povesteşte Stan Ion Oncu.

 

„Plâng după morţi şi pun cruci „vesele”, ca să nu încalce tradiţia”

 

Cuiva i-o plăcut ţuica, cam tare, şi i-au scris pe cruce: „Ţuica tare nu e bună, / A o bea sara pe lună, / Eu de asta am băut / Şi grea boală-am petrecut. / Vă uitaţi bine la mine / Cum am petrecut de bine.” Sunt şi dintre acei localnici, care, totuşi, îşi plâng răposaţii. Plâng şi le pun cruci „vesele”, ca să nu încalce tradiţia. Moşul nostru e convins că aceasta va continua până la sfârşitul veacurilor. Toţi sătenii, că plâng, că râd, păstrează acelaşi stil de înmormântare a rudelor decedate. Dacă unuia i-au plăcut drăguţele, rudele nu uită să-i scrie pe epitaf: „Cât pe lume am trăit, din a mea copilărie, / Caii mult mi-au plăcut mie / Şi mi-a mai plăcut una: la bufet, la masă-a sta, / Cu nevasta altuia. / Acum îmi pare rău / Că prea tânăr am murit eu…”

Eu îs Toader lui Dumitru / Şi m-am ţinut mândru / Pe lume cât am trăit, / Eu aiasta am iubit: Mândrele şi ceatera, / Şi vinul şi pălinca. / Şi mândrele m-au iubit, Când le-am râs şi le-am ochit, / Cine-o băut şi-o trăit bine, / Cu plăcere şi pe ceea lume… A fost unul în sat, căruia îi plăceau două femei. Şi era tare nervos, cât o trăit el şi cu una, şi cu alta, îi sărea tare ţandăra şi le mai lovea câteodată: „Cât pe lume am trăit, / Turda Ion Birta m-am numit, / Multe serviciuri am avut, / Pădurar şi agricultor / Şi am altoit mulţi pomi. / Am fost şi primar la sat / La toată lumea am fost pe plac, / Că doar am făcut şi bine, / La care o ţinut cu mine / Şi să vă mai spun cât şei, / Am avut două femei / Şi-o fo tare drăguţă, / Pe-amândouă le-am iubit, / Vă spui că le-am şi lovit, / Dar acum îmi cer iertare, / De la mic şi de la mare.”

Străinii vor să înţeleagă de ce maramureşenii râd de moarte

Pe mormântul celei care văduvă a rămas de la acel bărbat, scrie: „Şi amu eu am plecat, / Aici, lângă al meu bărbat, /  Că aici a fi mai bun…” „O mulţâme de străini din toate colţurile lumii vin la Săpânţa ca să vadă această operă de artă şi să înţeleagă de ce râd maramureşenii de moarte. Suntem mândri de satul nostru, doar cei tineri îndrăznesc să mai plece la muncă peste hotare, însă totuşi, revin pe la vetrele lor”, ne-a mărturisit clopotarul.

Din sumele adunate de la turiştii străini localnicii refac cele mai vechi cruci din cimitir, având responsabilitatea unor muzeografi. Sunt trei meşteri care mai meşteresc cruci la Săpânţa, dar neamul lor nu va dispărea niciodată, pentru că tinerele generaţii de ucenici le vor continua tradiţia. Tot din banii vizitatorilor credincioşii investesc în restaurarea bisericii din piatră, clădită patru ani, între 1882 şi 1886. Acolo se pot admira nişte lucrări mozaicale excepţionale, săpânţenii dovedind că sunt mari iubitori de frumos.

Cea mai înaltă biserică de lemn din lume, tot în Maramureş

Furând puţin din optimismul maramureşenilor de la Săpânţa, pelerinii noştri s-au îndreptat spre localitatea Peri din imediata vecinătate, anume pe locul fostei sihăstrii, aflată pe vremuri în grija înaintaşilor lui Dragoş Vodă, cu hramul „Sfântul Arhanghel Mihail”, azi Mănăstirea Săpânţa-Peri, cu celebra sa biserică de lemn, cu înălţimea de 78 de metri, cea mai înaltă biserică de lemn din Europa sau chiar din lume! Conform surselor istorice, e mai înaltă decât Statuia Libertăţii.

Bijuteria arhitecturală se află pe malul Tisei şi a fost realizată între anii 1998 şi 2003. Turla mănăstirii poate fi admirată de românii de peste râu, din Transcarpatia, regiune a Maramureşului Istoric, acaparată de armatele sovietice şi rămasă în Ucraina. În mănăstire se nevoiesc câteva măicuţe care luptă cu neputinţele pentru a renaşte bogata tradiţie a monahismului pe acel loc.

În anul 1391, nepoţii lui Dragoş Vodă au dăruit Mănăstirii Săpânţa-Peri terenuri şi bunuri, fiind ridicată o biserică din piatră. Timp de 312 ani, acea incintă a fost sediul Episcopiei Române a Maramureşului. La Săpânţa-Peri au fost traduse şi copiate în română pentru prima dată „Psaltirea”, „Evanghelia”, „Legenda duminicii”, „Codicele Voroneţean” şi „Faptele Apostolilor”. Pecetea timpului a dus la distrugerea mănăstirii în anul 1783. Mănăstirea Săpânţa-Peri a fost înfiinţată în anul 1997, din dorinţa de a reînnoda tradiţia istorică a vechii Mănăstirii „Sfântul Arhanghel Mihail”, din Peri, Maramureş, astăzi pe teritoriul Ucrainei.

 

The following two tabs change content below.

Jurnal de Chișinău