Cum arăta un preot jurnalist înainte de 28 iunie 1940? // OAMENI ŞI CĂRŢI


 

În modul cel mai paradoxal antinomic, Alcedarul din jud. Orhei îmi aminteşte de vesela cântăreaţă Angela Moldovan şi de vesel-tristul preot  Mihail Vasilache, autorul unor ieremiade publicistice memorabile. Numai preotul Ioan Doliscinschi îl egala în curaj, competenţă şi scriere într-o limbă română vie. Amândoi au murit subit, în urma unui infarct.

Când am descoperit-o la Galaţi pe fiica preotului Vasilache, Leonila, am constatat că refugiul a dezmoştenit-o de opera tatălui, cu care se poate mândri dacă va fi adunată cu grijă din reviste şi ziare interbelice. Reconstitui biografia părintelui din documentele găsite în casa fiicei.

Născut la 14 octombrie 1900 la Vadu-Raşcov, jud. Soroca, Mihail Vasilache şi ceilalţi doi fraţi rămân în grija unchiului, preotul Grigore Navroteanu, după ce tatăl lor pleacă în SUA. Ajuns portar la un hotel din Chicago, apoi găsind de lucru pe la Boston, Marţian îşi chemă familia. Dar soţia Vera a preferat să-şi crească singură copiii. Avea la Cuşmirca, nu departe de Alcedar, pământ şi moară.

 

Îi crapă inima la 28 iunie 1940

 

Sfătuit de unchiul său, Mihail intră la Facultatea de Teologie din Cernăuţi. Era foarte deştept şi citea mult. A avut şi mari profesori, pe D. Spânu, V. Loichiţă, V. Gheorghiu, V. Şesan, S. Reli, V. Tarnavschi, N. Cotos. În 1927, se căsătorea cu Larisa Gorobei din Bădragi, jud. Edineţ, care-şi făcuse studiile tot la Cernăuţi. Îl cununa preotul din Rotunda, jud. Hotin. În acelaşi an, era hirotonit preot pentru parohia din Alcedar. Primul copil, Tamara, a fost colegă de şcoală primară cu viitoarea interpretă de muzică populară Angela Moldovan. Aici a slujit până la 27 iunie 1940, când se refugia cu soţia şi cei doi copii. Luaseră doar o valiză cu acte, unele pierdute pe drum. La Iaşi s-au cazat la hotelul de lângă gară. A doua zi, Larisa, deschizând fereastra vede „trupe ale armatei” şi-i spune soţului că sunt ruşii. Preotul moare imediat în urma unui infarct… Alt preot, Paul Mihail din Chişinău, refugiat la Iaşi, scria în Jurnal (1940-1944) că în acele zile i s-a încovoiat pieptul de durere şi i-au ieşit oasele din stern.

 

S-a scris puţin despre preotul Vasilache, doar în zilele nenorocirii de la 28 iunie. A fost mai mult decât un simplu preot de la ţară. Ca şi Sergiu Roşca sau Vasile Ţepordei, preoţi refugiaţi, persecutaţi de comunişti pentru opera lor ziaristică, ar fi suportat şi Mihail Vasilache consecinţele opiniilor sale exprimate despre bolşevism. Din anul hirotoniei şi până în 1940 fusese  prezent cu articole în revista eparhială „Luminătorul”, dar şi în „Raza”, gazeta Uniunii Clericilor Ortodocşi din Basarabia. Consilierul cultural Vladimir Burjacovschi îl admira, polemiza cu el şi se mira de „ciudatul pesimism specific părintelui Mihail Vasilache”. Soţia lui îşi amintea că în ultimii ani de viaţă era surmenat din cauza scrisului. Citindu-i azi articolele constaţi că era printre puţinii care scriau cu naturaleţe, fără exagerările caracteristice regăţenilor („eparhia de aur a Basarabiei!”), despre specificul religiozităţii basarabenilor şi despre condiţia preotului în perioada interbelică. Îţi dai seama despre nivelul Facultăţii de Teologie din acea perioadă după seriozitatea cu care abordează în articolele sale subiecte ca Naşterea Domnului sau Înălţarea Domnului, consultând nu numai Sf. Scriptură, ci şi Sfânta Tradiţie, apocrife, teologi străini.

 

Mai mult decât un simplu preot de la ţară

 

Nu plictisesc nici predicile sale ţinute în Alcedar, simple şi combative. Satul era locuit de răzeşi, toţi ortodocşi, dar unii trecuţi din timpul ţarismului la inochentişti şi fotescieni. Preotului Teodor Focşa, decedat în 1933, îi trebuiseră 44 ani de slujire în acel sat ca să-l liniştească. Unui alt preot mai înainte îi puseseră foc casei. Fanatismul ignoranţei în cele ale preceptelor evanghelice, anarhia sufletească şi indiferenţa morală a creştinilor îl înspăimântau pe preotul Vasilache. Era foarte sensibil. Deseori scria despre misiunea grea a preotului; nu mai putea suporta atmosfera de veşnică suspiciune, antipatie preconcepută, chiar ură din partea maselor.

 

Ar trebui să ne îngrijoreze şi pe noi dispariţia respectului şi dragostei faţă de preot. Este un semn că de fapt se întâmplă ceva cu noi, ceilalţi. Prin anii ’30 preotul Mihail Vasilache semnala: „suntem în plină formare a unui spirit anticlerical, care ca o molimă fulgerătoare cuprinde sufletele credincioşilor”. Explicaţia o găsea în decăderea morală la care a dus războiul, în  bolşevismul care proclama dreptul brutei, în literatura şi filozofia materialistă. În România credea că totul se declanşase după introducerea  stării civile. Zidul despărţitor între cler şi enoriaşi s-a ridicat după ce oamenii au început să fie „cununaţi” la primărie.

 

Dădea exemplul ţărilor catolice, unde luase fiinţă mişcarea social-creştină ca un obstacol împotriva socialismului ateu, şi atrăgea atenţia asupra pericolului din Rusia, unde Biserica vie declara creştinismul bază a principiilor netrebnice bolşevice. Deşi era împotriva reunirii Bisericilor Ortodoxă şi Catolică, scriind avea tot timpul întreaga creştinătate în faţa ochilor. Se observă aceasta şi la alţi teologi ortodocşi, în primul rând la cei trimişi la studii în Occident, care publică în „Luminătorul” şi mai ales în „Misionaru”. Astăzi preoţimea noastră nu cunoaşte defel problemele creştinilor din restul Europei şi din lume.

 

Asceza, soluţia preotului misionar

 

Preotul Mihail Vasilache regreta că „Ortodoxia nu are unitate de organizare supremă cum are papalitatea”, care să recepţioneze măcar stările de lucruri grave din Bisericile autocefale. Avea în vedere tragedia de peste Nistru, atent la ceea ce se întâmpla cu „Pravoslavia martiră în Rusia”. Polemiza cu directorul ziarului „Crucea”, D. Popescu -Moşoaia, care considera că oberprocurorul sinodal mânuise un „Iisus ţarist”. Preotul basarabean explică de parcă ar fi citit „Memoriile” kneazului I.D. Jevahov despre oberprocurorul Sfântului Sinod, care apărase interesele Bisericii mai bine decât ar fi făcut-o un patriarh. C.P. „Pobedonosţev chiar era un teolog iscusit”, scrie M.Vasilache. Ar fi un subiect de discuţie, despre rolul laicatului în vremuri de restrişte pentru Biserică. Istoricul Bisericii basarabene din sec. al XIX-lea Nicolae Popovschi confirmă că Pobedonosţev, „jurist cu cunoştinţe vaste şi cu voinţă de fier, a fost adevăratul creator al întregului sistem politic din epoca de după 1881”, în care ar fi impus respectul pentru problemele bisericeşti, atenţia faţă de nevoile clerului şi ale învăţământului primar.

 

Azi nici statul, nici ierarhia bisericească de la noi nu-şi bat capul cu nevoile clerului şi ale enoriaşilor. Anticlericalismul, în floare, rod al muncii duşmanilor Bisericii. Îmi imaginez cum se simte un preot vrednic printre furcile caudine ale arhiereilor comunişti pe de o parte şi ale populaţiei pe de altă parte, care, sub pretextul aversiunii faţă de înregimentarea comunistă de tip „Marchel”, dispreţuieşte în general preoţia ca slujire.

Soluţia paradoxală a preotului misionar Mihail Vasilache era asceza: „prea rele sunt vremurile şi oamenii ca să le putem face faţă. Nu ne rămâne decât să ne închidem în izolarea noastră, să apucăm cu totul pe drumul renunţării… Doar aşa vom potoli potopul patimilor din jurul nostru”.

 

Nina Negru