Cum am trăit cu doi bărbaţi

„Îmi plăcea mult soţul meu, Alexandru, dar gândul îmi fugea la Nicolae”

Odată cu trecerea timpului, totul se uită şi rănile se vindecă – aşa spun cei care au trecut prin viaţă şi au văzut lumea. Eu însă nu am uitat băiatul pe care l-am iubit şi l-am aşteptat toată viaţa.

Ne-am cunoscut la universitate. Eu – o fată de la ţară născută într-o familie cu nouă copii – eram mai timidă şi mai săracă decât ceilalţi colegi, dar părul des şi împletit mereu în două cosiţe atrăgea privirea multor flăcăi. Unul dintre aceştia a fost Nicolae. Era dintr-un sat din nordul Moldovei, dintr-o familie cu trei copii. Erau trei fraţi în familie, înalţi şi frumoşi, cu ochii şi părul negri. Multe fete îl plăceau, dar el mă urmărea cu privirea doar pe mine. A durat un an schimbul de priviri între noi. Apoi am început să ne întâlnim din ce în ce mai des. Am ajuns în ultimul an de facultate, discutam despre căsătorie, despre prenumele viitorilor noştri copii.

Fără casă, fără masă

În acelaşi an, împreună cu mai mulţi colegi, am mers în ospeţie la Nicolae. O casă bine aşezată, care se deosebea de celelalte prin gospodăria ce o înconjura. Nu mi-a spus că aceea este casa părinţilor săi, dar mi-am dat seama. Întâlniţi cu multă căldură şi urări de bine, părinţii lui Nicolae ne-au ospătat cu bucatele gustoase preparate de mâinile lor. În timp ce eram la masă, Nicolae m-a prezentat părinţilor ca viitoare soţie. Femeile au fost mereu curioase. Aşa că maică-sa a întrebat de o colegă cine sunt. O colegă, nu ştiu din care motive, i-a spus că sunt o fată stranie, chiar dacă învăţ bine; i-a mai spus că sunt dintr-o familie cu mulţi copii. „Băieţii ei sunt cei mai buni şi merită fete cu zestre şi caracter”, astea au fost vorbele mamei lui Nicolae atunci când am ieşit din ogradă. Mi le-a spus aşa ca să nu audă nimeni. Au urmat multe vizite ale maică-sii, dar Nicolae nu-mi zicea nimic, doar că devenea mai trist şi nu mai discutam de viitorul nostru.

După absolvirea facultăţii, am fost repartizată la lucru la Ungheni, iar Nicolae şi-a continuat studiile la Moscova. Relaţia noastră a mai durat, prin scrisori, încă un an. Apoi, din ce în ce mai rar, scrisorile de dragoste s-au trasformat în  răvaşe plictisitoare. Mi-am dat seama că are pe cineva şi nu mai vrea să audă de mine.

O nouă viaţă

Lucram ca pediatru. Colectivul era foarte prietenos şi viaţa era frumoasă. Peste un an, în spitalul nostru a fost angajat un tânăr absolvent în calitate de stomatolog. Serile le petreceam cu el şi aşa, peste doi ani, ne-am căsătorit. Îmi plăcea mult de soţul meu, Alexandru, dar gândul îmi fugea la Nicolae. Au trecut trei ani şi nu puteam concepe copii. Toate analizele şi tratamentele s-au dovedit a fi zadarnice. Alexandru mi-a spus că analizele lui, făcute la Chişinău, sunt excelente.

După şapte ani de căsătorie fără copii, la un seminar, m-am întâlnit cu Nicolae, care devenise un bărbat adevărat. Ne-am bucurat enorm. Am stat la o cafea, ne-am adus aminte de cele petrecute în tot timpul cât nu ne-am scris. El fusese căsătorit, dar a divorţat de rusoaică din motive necunoscute. Eu, zveltă şi simpatică, i-am plăcut tare, care încerca să-mi propună şi alte întâlniri. Cele două săptămâni de seminar au zburat repede şi am revenit acasă la soţ, dar în acest timp am petrecum o noapte împreună.

Peste câteva săptămâni, mi-am dat seama că sunt gravidă. Bucurie mare în familia noastră. Soţul era fericit. Zicea că, în sfârşit, va deveni tată. Au trecut nouă luni şi am adus pe lume o fetiţă – Ilinca. Gândul că era a lui Nicolae nu m-a părăsit niciodată, iar trăsăturile şi chipul fiicei mi-au confirmat temerile. Fetiţa era leit Nicolae. Soţul meu spunea că îmi seamănă mie, dar are şi de-a lui ceva.

Viaţa mergea înainte frumoasă pentru că aşa o făcea Alexandru. Peste cinci ani, m-am reîntâlnit cu Nicolae în capitală. Mi-a spus că este căsătorit şi că are două fetiţe, dar gândul îi este mereu la mine. Am petrecut şi atunci o noapte, după care, peste nouă luni, l-am născut pe Ilie. Eram sigură că soţul meu era steril, dar a negat mereu acest lucru pentru a avea familie.

Băiat şi fată

Au venit timpuri grele, ne descurcam greu cu creşterea copiilor. Nu primeam salariul cu lunile. Eram disperaţi că nu le putem asigura o viaţă bună copiilor noştri. Alexandru a început să practice apicultura. Vindea miere, dar oricum era foarte greu din punct de vedere material. Lumea a început a pleca peste hotare clandestin, atunci am plecat şi eu. La câteva luni de la plecarea mea de acasă, soţul a decedat într-un accident rutier. Eram distrusă. Nu am putut veni în ţară la înmormântarea lui. Copiii stăteau la una din surorile mele. Au crescut cinci ani fără mine, dar nu asta mă măcina, ci faptul că presupusul lor tată a murit şi nu a aflat cine este cu adevărat tatăl biologic al copiilor.

Am revenit acasă după şapte ani. Am fost la cimitir, unde era înmormântat soţul. Copiii îmi erau mari şi de sine stătători. Am îmbătrânit de problemele pe care le-am avut în străinătate, dar eram fericită că aveam băiat şi fată, copii deştepţi şi ascultători.

Adevărul, la 60 de ani

Deşi am studii medicale, am muncit o jumătate de viaţă slugărind grecii. Am reuşit, până la urmă, să lucrez infirmieră într-un spital din Atena. Mi-am ajutat copiii care au devenit  medici: fata – ginecolog, iar băiatul – stomatolog. Sunt fericită, dar nu deplin. Până şi nepoţii mei au trăsături comune cu Nicolae – tatăl adevărat al copiilor mei. După mai multe încercări de căutare, l-am găsit pe Nicolae la Chişinău. Lucra medic la o policlinică din capitală. Avea şi el nepoţi. „Ochii nu s-au schimbat”, mi-a spus când m-a văzut, chiar dacă s-au ridat un pic.

Ne-am întâlnit de mai multe ori seara. Eram incertă. Nu ştiam cum să-i spun lui Nicolae despre cei doi copii ai săi. Peste câteva luni de întâlniri, i-am spus că cei doi copii ai mei sunt şi ai lui. Şocat şi palid la faţă, a putut vorbi abia după o pauză de un sfert de oră. M-a înţeles de ce am tăcut atâta vreme şi nu m-a acuzat de nimic. Mi-a văzut nepoţii şi copiii în fotografii, dar încă nu i-a cunoscut. Pregătesc asta în timpul apropiat, pentru că mi-e teamă de reacţia copiilor mei.

O cititoare fidelă a JURNALULUI