Cui (nu) îi este frică de Marea Neagră?

TEATRU // Personajul retrăieşte experienţa practicilor abuzive pe care le-a suportat din partea oamenilor apropiaţi

Premiera spectacolului „Mi-e frică de Marea Neagră” după piesa „Nudiştii” de Irina Nechit ne-a etalat abolirea teatrului unei singure voinţe, cea a autorului, prin colaborarea fericită dintre dramaturg şi regizorul Vitalie Drucec, scenografa Tatiana Popescu şi protagonista acestei monodrame, tânăra actriţă Diana Decuseară. E o experienţă rar practicată la noi montarea uneia din piesele câştigătoare într-un concurs de dramaturgie, „Nudiştii”, luând unul din premiile UNITEM-ului în 2009.

Suita de întrebări cu care debutează monologul eroinei, aflată la un moment de răscruce al existenţei sale, se înscrie în contextul încercărilor ei de a-şi explica frica de partener, frica de forţele obscure ce intervin în destinul ei, frica de viaţă în general.

Personajul, interpretat foarte emotiv şi credibil de Diana Decuseară, retrăieşte experienţa practicilor abuzive pe care le-a suportat din partea oamenilor apropiaţi, dar şi a celor care alcătuiesc anturajul ei social. Refrenul „Oamenii se împart în buni şi răi, frumoşi şi urâţi, slabi şi graşi, fricoşi şi curajoşi, proşti şi deştepţi, periculoşi şi nepericuloşi” sună mai mult a suspiciune şi interogaţie decât a certitudine şi afirmaţie.

Experienţele psihice traumatizante ale protagonistei care confundă registrele temporale şi mintale transcriu un dosar psihologic feminin care adună cu fiecare amintire repovestită argumente ale ratării ei pe plan social şi personal. Ea suferă eşec în eforturile sale desperate de a se opune perfecţiunii aparente şi minciunii cu pretenţii de adevăr ale vieţii familiale, în care i se impune: „Rabdă… Rabdă şi iartă”. Marea încărcătură emoţională a monologului pune în valoare arta actriţei. Aceasta reuşeşte să sensibilizeze spectatorii şi îi invită la o participare catharctică, stabilind o comunicare dublă: cu publicul şi cu propriul eu. Criza de personalitate i se intensifică odată cu conştientizarea fortunii labilis ce se scurge ca într-o clepsidră odată cu nisipul din buzunare pe care „îl cerne din palmă în palmă”.

Chiar şi codul de simboluri vegetale şi acvatice este pus în relaţie cu trăsăturile intime ale eului feminin. Bineînţeles că unul din motivele-cheie este apa. Eroina cere cu exasperare: „Apă… Mi-aţi adus un pahar cu apă? Se poate? Nu? Apă…”.

Chiar dacă acest spectacol nu este încadrat într-o campanie feministă, Irina Nechit le dă femeilor acea „gură de apă” de care au nevoie, eroina având îndrăzneala de a rupe tăcerea şi de a lua atitudine critică, infirmând atât imaginile tradiţionale, asociate feminităţii, cât şi atitudinea misogină într-o societate patriarhală ca a noastră. Această monodramă ne convinge de faptul că, într-adevăr, mintea femeii, sensibilitatea ei, orizontul şi viziunea sa asupra lumii sunt diferite şi complementare şi că această alteritate e mult mai relevantă din cauza… fricii.

O frică arhetipală de acel „ceva întunecat” sau de acel „bulgăre întunecat din piept” de care se teme chiar şi soţul eroinei? Sau o frică în faţa unei mări de întrebări fără răspunsuri şi de situaţii imprevizibile cărora nu vom fi capabili să le facem faţă? Sau poate jocul actriţei izolate pe o insulă imaginară ne transmite ideea că frica este o boală care roade logica şi pune sub semnul întrebării umanismul oamenilor?

Dorina Khalil-Butucioc

The following two tabs change content below.