Cucută de 1 mai

Oleg Carp

Astăzi, în troleibuzul nr. 2 sau poate că în nr. 3 din capitală, în timpul călătoriei, un licean cu aluniţă pe nas îi mărturisea în şoaptă colegei lui că sunt scări de suit şi scări de coborât. Îi mai susura la ureche că cei care au ochi să vadă, văd clar că cerul începe chiar de pe pământ. Aceştia, care au să vadă – indiferent de vârsta lor biologică – urcă conştiincios treaptă cu treaptă ca să ajungă la cer, tot mai sus. Fata dădu din cap afirmativ la toate spusele băiatului, ba încă adăugă bucuroasă că, dacă vrem, susul este anume aici – în noi, în inima noastră. Cei care se înalţă – continuă el – o fac nu pentru fudulie, dimpotrivă, pentru a se smeri. Când fata îşi trase rochia mai pe genunchi, o bătrână chitită ca de 1 mai, cu buzele ca răcitura şi cu perucă roz îndesată pe cap, tocmai urca în troleibuz, adăpostindu-şi piticul ei de căţel pechinez în poşetă, nici nu călcă bine în transport că de-ndată începu să caute febril cu privirea un loc liber unde ar putea să se aşeze. În pantaloni cloşaţi, clănţănind din dinţi ca o balerină stricată, îşi goni cum putu paşii spre cei doi tineri. Cu degetul arătător mai că îşi spărgea obrazul, avertizându-i că-s nişte nătărăi, că nu le stă bine lor, mucoşilor, să ocupe locuri pe scaune în transportul public. Deşi troleibuzul era aproape gol. Tot atunci, fără pic de ezitare, chicotind, băiatul îi cedă locul său bătrânei cu pricina, iar fata se ridică şi ea veselă de pe scaunul său în semn de solidaritate. Aşa încât, stând în picioare deasupra perucii roz, cei doi tineri şi-au putut relua dialogul, preschimbându-l într-o conversaţie despre imnul desfrânării.

Oleg Carp

The following two tabs change content below.

Jurnal de Chișinău