Oameni şi Cărţi // „Cu simţurile sub zăvoare puse”

Acum 40 de ani, se stingea din viaţă Nichifor Crainic

 

 După apariţia în 1993 a cărţii Sfinţenia – împlinirea umanului semnalam că autorul ei, Nichifor Crainic, a întreprins prima sistematizare a teologiei mistice la Chişinău, unde a funcţionat ca profesor al Facultăţii de Teologie în anii 1927-1932. Cursul lui de istorie a literaturii bisericeşti şi religioase moderne a fost editat în 1933.

Descoperind în presa vremii comentarii cu ocazia tunderii în monahism a unor absolvenţi ai acestei facultăţi, mă întrebam de ce anume profesorii G. Galaction, N. Crainic sau C. Tomescu îi dirijau pe calea sfinţeniei, a îndumnezeirii? Primul nu a avut curajul să se călugărească, al doilea, cunoscându-şi slăbiciunile, nici nu s-a preoţit. Totuşi ei au considerat că trebuie să cultive cu grijă la discipolii lor un program de viaţă care are ca model îngerul.

Ceea ce a generat discuţii înainte de 1940 şi după 1989 au fost limitele umanului peste care i-a fost greu să treacă şi lui Crainic şi lui Galaction. Jurnalul lui Galaction este un document care dă mărturie despre o mare iubire extraconjugală. Citeam în revista Apostrof reproşuri aduse şi lui Crainic de oameni care caută un „trecut deocheat” şi lui Cioran. Când afli însă că la Aiud lui Crainic i se arunca supa pe pământ şi el se umilea şi culegea de pe jos câte o bucăţică de cartof, trebuie să te gândeşti mult înainte de a-i condamna gestul. Să te întrebi în primul rând ce urmărea cel care arunca unui mare gânditor creştin şi poet mâncarea pe jos ca la câini.

Bucuriilor personale şi realizărilor profesionale şi de creaţie ale acestui om împlinit în perioada interbelică le-au urmat în „obsedantul deceniu” suferinţe de nedescris, pe care el le încadra în „drama mută a acelui an blestemat 1940”. Ca şi Antonie Plămădeală, vreo trei ani a stat ascuns pe la mănăstiri şi prin casele unor preoţi din Ardeal, care apoi vor face, solidari cu el, puşcărie. În 1945, este judecat în lipsă şi condamnat la închisoare pe viaţă. În volumul II al Memoriilor sale apărute postum puteţi găsi un Răspuns la actul meu de acuzare, scris în zadar după ce se predase în vara lui 1947. Rămâne închis 15 ani la Aiud, deţinut fără sentinţă.

Am căutat în acest text concesii ruşinoase în scopul supravieţuirii şi am constatat că nu le-a făcut. Le lămurea cu răbdare comuniştilor că „fascismul” este altceva decât au ei în vedere când pronunţă şi scriu cuvântul. În zadar: nici azi oamenii nu se trudesc să înţeleagă acest lucru elementar.

De la mistica filozofică la mistica experimentală

În versurile inedite create în temniţele Aiudului, editate în 1990 sub titlul Şoim peste prăpastie, şi în Memoriile tipărite în 1996 de Muzeul Literaturii Române îl găsim pe Nichifor Crainic teologul care încearcă să facă faţă exigenţelor misticii experimentale despre care le vorbise studenţilor sau scrisese în cărţile sale. D. Stăniloae îl apreciase cu entuziasm pentru că făcuse teologia agreată de intelectuali prin „focul tensiunilor necurmate ale spiritului său”. Acum era timpul adâncirilor personale, în condiţii mai grele decât în pustie.

M-a impresionat felul în care Crainic, omul considerat un „amestec de serafic şi de teluric”, scrie despre acea „disciplină asiatică ce ne-a interzis pur şi simplu simţurile, reducându-ne la nişte schelete spânzurate de spirit”. În versuri sună astfel: Şi dac-am fost poet / Şi luptător de rând,/ Sînt astăzi un schelet / Ce spânzură de-un gând. (Cântec de după gratii)

În altă poezie din perioada Aiudului scrie: „Cu simţurile sub zăvoare puse”. Voiculescu numeşte într-un sonet „simţurile – şase năpârci spăimântătoare”. Cum le domoleau şi le puneau sub zăvoare nişte bărbaţi care nu practicaseră asceza monahală, nişte oameni de creaţie care de obicei stau la pândă cu toate simţurile pentru a capta frumuseţea celor văzute şi nevăzute? În capitolul Colaborarea mea cu Harry Brauner Crainic arată cât de fericiţi erau că genialul folclorist trecea drept om într-o ureche, după ce-l izolaseră timp de 8 ani singur în celulă. Numai astfel era tolerat când cânta, în timp ce altora le era interzis să cânte. Toată lumea era cu urechea pe zid, urmărind troncănitul bocancilor lui Harry în momentele de frenezie a creaţiei, când melodiza în stil folcloric.

Ce scrie Crainic despre celelalte simţuri maltratate? „De pildă, ce pipăiam noi şi ce miroseam? Mai întâi uniforma pe care o purtam (deţinuţii politici nu trebuia să poarte uniforma vărgată, dar i-au silit, pentru a se simţi umiliţi), roasă şi sfâşiată, ani şi ani purtată mai înainte de hoţi, de criminali, îmbibată de sudoarea corpurilor lor. Salteaua era de multe ori înscorţoşată de sânge şi puroi pe o faţă şi pe alta, cu petice grosolane sau curgând paie din ea ca maţele dintr-un cadavru. Pătura deşirată pe margini, puţea mai tare decât toate, fiindcă trebuia s-o duci la nas de frig… La acestea se adăugau tinetele, unde ne făceam nevoile, deşi existau closete. Aceste tinete fermentau ziua şi noaptea, infectând insuportabil aerul stagnat. Locuiam de fapt în closete…” În alte pagini citim că în gamela din care mâncau trebuia să-şi spele hainele, inclusiv ciorapii…

Dar înjosirea cea mai mare a fiinţei omeneşti este să-i astupi ochii. Privirea, considera Paul Claudel, prin lumina sa, este născătoare de lume. La Aiud „obloanele de scânduri la ferestre şi pătura în cap sau ochelarii de pâslă neagră la ochi când ne scotea la cancelarie… Fusesem un profesor care am condus mii de studenţi la lumina spirituală, fusesem un scriitor care înlesnisem unei elite creatoare calea către un ideal de cultură superioară şi ajunsesem, cu ochelari negri la ochi, mai puţin decât o vacă purtată de curmei la adăpat, călăuzit de o brută de gardian să nu cad în gropi”.

Martori oculari scriu că noaptea, după ce deţinuţii adormeau, Crainic se cobora din pat şi se ruga plângând cu suspine. În ultima lui carte de eseuri filozofice, Nostalgia Paradisului, apărută în 1940, aborda una din cele mai subtile şi mai complicate probleme de teologie – Sofia şi sofianicul. Ideea sofianică a „transcendentului care coboară” l-a făcut probabil să scrie Iisus prin grâu. Aşa l-au văzut deţinuţii pe Mântuitor şi în celulă. Numai cu această condiţie spiritul a rezistat. Explică de ce memoria se revigora iar îngerul poeziei nu-i părăsea: era necesar un „narcotic artistic” care-i ajuta să suporte condiţia inumană. Mai mult: aici se adeverea că arta este schimbarea la faţă pe muntele Taborului.

Nina Negru

 

 

The following two tabs change content below.