Cu bani, poţi cumpăra totul, afară de sentimente

EROTISM // Absorbit de Parisul petrecerilor şi al vieţii erotice, Virgil s-a trezit dornic de a da şi a primi afecţiune

L-am cunoscut cu zece ani în urmă. S-a aşezat alături de mine în autocarul Bucureşti–Chişinău. Mi-a spus că îl cheamă Virgil, are 50 de ani şi se întoarce acasă dintr-o deplasare de serviciu. De la o vorbă la alta, am ajuns să discutăm despre credinţa în Dumnezeu. „Fiecare avem felul nostru de a crede şi a înţelege ceea ce înseamnă Dumnezeu. Eu cred în felul meu. Nu merg duminică de duminică la biserică, dar sunt convins că Domnul îmi ascultă rugăciunile. Mi-a dat orice am cerut de la El”, a opinat tovarăşul meu de drum.

Nu se va arunca niciodată în braţele unei prostituate

Şi omul de lângă mine mi-a povestit că şi-a dorit o afacere prosperă, Dumnezeu i-a dat. Şi-a dorit soţie frumoasă, Dumnezeu i-a dat. Şi-a dorit casă arătoasă, copii sănătoşi, le are şi pe acestea. Avea un fel al lui de a povesti care te cucerea. Până la Chişinău, am discutat despre câte în lună şi în stele. De la fericirea pe care ţi-o aduce misterioasa relaţie cu Dumnezeu am ajuns să vorbim despre fericirea pe care ţi-o oferă sexul. Atunci mi-a spus că nu se va arunca niciodată în braţele unei prostituate sau ale unei femei întâmplătoare, că, în aproape 30 de ani de căsnicie, nu şi-a înşelat niciodată nevasta şi că a crezut întotdeauna în sexul însoţit de intimitate. Iar această intimitate o trăieşte numai în armonie cu soţia sa. În viziunea lui Virgil, la vremea ceea, atât amanta, cât şi femeia prostituată nu erau decât un mijloc de calmare a poftelor bărbăteşti.

Pe când relaţia intimă cu propria soţie pe care o iubeşti mergea mult mai  departe. Îmi plăcea cum gândeşte Virgil, mă bucuram că împărtăşesc şi eu aceeaşi părere. Plăcut la înfăţişare, plăcut la vorbă, bărbatul arăta sigur şi calm în felul în care gesticula şi îşi aşeza vorbele. De la cele  două feluri de fericire, Virgil a trecut la anii de studenţie din capitala Ucrainei – oraşul Kiev. A trecut în revistă amintirile frumoase şi a ajuns şi la momentul aşteptat de mine – cunoştinţa cu Elena, viitoarea lui soţie: „Ne-am cunoscut la bufetul universităţii. Mi-a plăcut cum râdea, avea voce catifelată. Era foarte frumoasă: faţa albă, părul negru, tăiat scurt, ochii verzi, visători. «De unde eşti, domnişoară?», am întrebat-o.

Când mi-a spus că e din Moldova, am făcut ochi mari…”

 

Cu un tovarăş de drum alături ca Virgil, nici n-am prins de veste când am ajuns la Chişinău. La despărţire, am făcut schimb de telefoane, ne-am urat unul altuia numai de bine şi am plecat mai departe fiecare în drumul său.

După zece ani

Acum câteva săptămâni, Virgil m-a telefonat şi m-a întrebat dacă nu-s disponibilă să ne întâlnim. Am fixat o zi de duminică şi ne-am întâlnit la Soroca. Mi-a vorbit firesc, de parcă ne-am fi văzut ultima dată ieri şi nu acum zece ani. Arăta obosit, dar la fel de elegant ca atunci când l-am cunoscut. „Nu ştiu de unde să o încep. De la o vreme, gândurile mi se amestecă, simt că nu mai am luciditatea pe care o aveam când Elena era în viaţă. Ştiţi, parcă mi-am deocheat norocul atunci când v-am mărturisit că am tot ce am cerut de la Domnul. La o lună după aceea, am avut un accident de maşină din care m-am ales cu câteva zgârieturi, iar soţia, peste trei zile, a decedat la spital. Durerea a fost nemăsurată. Nu mai puteam să locuiesc în casa noastră. Am lăsat afacerea ginerilor şi am plecat la Paris ca să uit de marea durere.”

Parisul petrecerilor şi al vieţii erotice

Orice nenorocire aduce şi ceva bun. Ajuns la Paris, Virgil şi-a găsit repede de lucru într-un club de noapte în calitate de paznic. La început, zilele treceau serbede, goale. Dar, peste câteva luni, viaţa lui a prins a înscrie alte contururi. Azi îi zâmbeşte o adorabilă pariziancă, mâine – alta şi omul nostru, chiar dacă nu mai avea entuziasmul şi puterea de adaptare, se lasă ademenit de femeile „binevoitoare” pentru a acoperi golul din suflet lăsat de răposata soaţă.

Visul unei vieţi înţelepte, trăite în tihnă şi pace, departe de casă, se destramă repede. Absorbit de Parisul petrecerilor şi al vieţii erotice, Virgil s-a trezit dornic de a da şi a primi afecţiune. De câteva ori a mai încercat şi la jocul de cărţi, trăind, în atmosfera ceea de fum şi de desfrâu, voluptatea biruinţei. Trecerea pe care o avea la femei îi dădea curaj. Şi pentru că bani pentru franţuzoaice  avea, căci femeia pariziană, oricât de dezinteresată ar fi, nu se dă niciodată pe gratis, Virgil a prins a se da în dragoste cu ele.

Îi plăceau mai cu seamă cele de statură mică, cu sâni mici şi tari, i se părea mai fermecătoare căldura trupurilor lor.

O copilă de 16 ani îi spune că îl iubeşte

„Cum să explic câtă tandreţe punea o puştoaică de 16 ani în «te iubesc!»? Întâlnirea cu ea a fost din cele mai neaşteptate, dar şi-a găsit foarte repede loc în inima mea. Dorul de ea mă apuca de îndată cum pleca de lângă mine. Nu mă gândeam că e mult mai mică decât fetele mele, nu aveam mustrări de conştiinţă. Îmi plăcea cu câtă energie şi căldură îmi vorbea, mă fascina licărul din ochii ei. Îmi era bine lângă ea.  Credeam că sunt o excepţie pentru copila de 16 ani pe care o întreţineam şi că aceasta mă iubea dezinteresat numai pentru virtuţile mele. Abia mai târziu am înţeles că mă compătimea ca pe un bătrân, iar mângâierile îi erau false. Juca teatru în pat ca toate franţuzoaicele, indiferent de vârstă, ştiind dinainte cu cât îi va fi plătit jocul. La fel au fost toate cele câteva sute de femei care s-au înfruptat din vlaga mea, în zece ani, la Paris.”

„Cea mai minunată femeie din lume a fost soţia mea”

Virgil îmi povestea dus pe gânduri, cu ochii arşi de suferinţă, despre  experienţa lui sexuală din capitala Franţei. „N-am crezut niciodată că aş fi putut să fiu un răsfăţat al pariziencelor. Nu ştiu ce m-a împiedicat să mă opresc. A fost, până la urmă, o experienţă dezgustătoare din care am înţeles că poţi cumpăra totul, în afară de adevărate sentimente. Poţi cumpăra până şi femei, dar femei cu sufletul de piatră. Toate femeile pe care le-am curtat s-au dovedit a fi până la urmă nişte statui vii fără suflet. Sunt fericit că am cunoscut cea mai minunată femeie din lume care a fost soţia mea. Cea mai minunată cu care am avut copiii noştri şi am avut întotdeauna sufletele pline de lumină cât am fost împreună. Elena a fost marea şi adevărata mea fericire. Da, am avut şi am casă confortabilă, un loc de muncă bine plătit, vacanţe, dar fericit am fost doar în atmosfera de o bunăvoinţă oferită dezinteresat de mama copiilor mei, de draga mea soţie.

Acum aş vrea să-i spun prin intermediul acestei publicaţii: «Ce dulce ai fost, Elena, şi cât de mult am greşit în faţa amintirii tale! Iartă-mă, scumpo, dacă poţi. Cred că aşa a fost destinul».”

 

„Dar copiii nu vă condamnă?”, l-am întrebat. „Ei încă nu ştiu nimic  despre aventurile mele de la Paris şi cred că n-o să le spun niciodată. Mă simt vinovat şi faţă de ei. Au avut încredere în căsnicia noastră şi n-aş vrea să-i dezamăgesc. Sunt vinovat. Elena mea îmi rămâne dragă şi de acolo, din lumea ei, de dincolo. De jumătate de an, sunt singur, cu gândul numai la ea. Credeţi-mă, e o voluptate pe care merită să o trăieşti.”

 

 

The following two tabs change content below.

Jurnal de Chișinău