Crucea bunicii care a vrut să-şi omoare nepoţica

A rămas să-i poarte de grijă „baistrucul” de care voia să scape cu tot dinadinsul

 Pelaghia era un model de conduită modestă şi curată în sat. La 18 ani, a păcătuit cu Nichifor de bună voie. Îl iubea. Visa să întemeieze cu el un cămin frumos şi curat, cu mulţi copii şi gospodărie exemplară. Dar n-a fost să fie. Nichifor a părăsit-o când a aflat că e însărcinată. Se temea de părinţi. Era convis că-l vor pedepsi aspru pentru că şi-a pus mintea cu o sărăntoacă. A plecat din sat chiar a doua zi, pentru totdeauna. Unde? Nici până azi nu s-a mai aflat. Se întâmpla aceasta pe la sfârşitul anului 1960.

 

Termenul era prea mare, avortul imposibil

 

A plâns biata fată disperată zile în şir. Se ascundea prin cele mai dosite acareturi de lângă casă şi plângea ca să n-o vadă mama. Îi era frică şi ruşine să-i spună. A tăinuit ea cât a tăinuit, şi-a tot  strâns burta cu un corset, dar când nu mai putea ascunde nimic, n-a avut încotro, i-a spus mamei toată povestea. Uitasem să vă spun că Pelaghia a crescut numai cu mama, tatăl decedase pe front.

 

Fire retrasă, Zinovia, mama Pelaghiei, s-a tulburat nespus când a auzit de una ca asta. Nu ştia ce să facă şi cum să dreagă ca să scape de ruşine. Pe vremea aceea, era mare ruşine la casa omului naşterea unui copil din flori. S-a gândit o zi şi o noapte şi în dimineaţa următoare, până la revărsatul zorilor, şi-a îndemnat fiica să o urmeze. Plecau la o mătuşă de peste câteva sate care se pricepea la întreruperea sarcinii şi la moşit. Era convinsă că-şi va ajuta fiica să scape de copil. Dar planul Zinoviei nu s-a realizat. Termenul era prea mare, avortul imposibil. Ce să facă? Dacă se va întoarce cu fata acasă, o va arăta tot satul cu degeteul. Până la urmă, au convenit ca fata să râmână în casa mătuşii care locuia de una singură pe marginea unui pârâiaş, iar Zinovia s-a întors acasă. Şi iată că zilele au trecut şi Pelaghiei i-a sosit ceasul să nască. Ajutată de mătuşă, a născut o fetiţă de toată frumuseţea.

 

Bunica pune gând să scape de nepoţică

 

Zinovia nu s-a arătat aproape trei luni la casa băbuţei. Când era întrebată de ce nu se vede Pelaghia prin sat, răspundea că e plecată la nişte rude în Crimeea. Slabă în credinţă, femeia s-a gândit, a chibzuit în mintea sa şi, în final, a hotărât – Pelaghia  trebuie să scape de copil! Deşi pare de necrezut, chiar aşa au stat lucrurile.

 

Cu acest gând, a ajuns într-un amurg la căsuţa de pe malul pârâului. Bătrâna a luat micuţa de două săptămâni în braţe şi a zis: „Uite, Zinovie, ce nepoţică frumuşică ţi-a adus Pelaghia!”. Dar Zinovia, în loc să se bucure, mârâi oţărâtă: „Ei, na! Numai baistruc la casă ne mai lipsea”. S-a oţărât într-atât încât faţa ei spunea că ar fi fost în stare să o strângă de gât pe micuţă. Mătuşa a strâns din umeri nedumerită. Nu ştia ce să zică. După ce au stat la masă, bătrâna s-a dus la culcare, iar mama a început să-şi ţese fiica: „ La ce-ţi trebuie acest copil, Pelaghie? Eşti tânără, frumoasă, trebuie să-ţi aranjezi viaţa. Dar cu copil cine o să se uite la tine? Hai să-l ducem la fântâna ceea cu cumpănă din mijlocului câmpului…”.

 

Micuţa care dormea şi care nu putea şti ce înseamnă aceste vorbe suspină prin somn, iar Pelaghia se uita plină de spaimă când la mama, când la fetiţă. „Linişte-te, fată-hăi! Gândeşte-te bine şi adu-ţi aminte cât de greu mi-a fost să te cresc fără tată. Îl lăsăm şi nimeni n-o să ştie că ai avut copil. Ia să vezi cum toate se vor aranja şi cum o să te bucuri de fericire”.

 

De voie de nevoie, Pelaghia a ieşit din casă în urma mamei care înşfăcase copilul. În toiul acelei nopţi, femeile au pornit de-a curmezişul unui lan de grâu şi au mers cale de vreo doi kilometri până au ajuns în dreptul fântânii. Zinovia a pus copilul pe iarbă, şi-a apucat fiica strâns de mână, îndemnând-o: „Hai să fugim mai repede cât nu ne-a apucat ziua!”.

 

Dar n-au făcut decât câţiva paşi că fetiţa a început să scâncească. Pelaghia se smuci din mâna mamei şi se întoarse la copil. „Ce-i cu tine, nebuno! Te-ai stricat la cap. Lasă baistrucul cu Dumnezeu şi hai mai repede! Nu vezi că ne apucă ziua.”

 

Însă inima blândă şi smerită a Pelaghiei nu putea face una ca asta. A căzut în genunchi şi se ruga la maică-sa: „Lasă-mă să-i mai dau ţâţă oleacă, mămuţă”. Şi fără să aştepte încuviinţarea mamei, s-a aplecat asupra fetiţei care căuta cu guriţa sânul, a  strâns-o cu duioşie la piept şi n-a mai vrut s-o sloboadă din braţe. S-a întors cu micuţa la mătuşa, iar Zinovia, supărată foc, s-a dus la casa sa.

 

Pocăinţa

 

Au trecut anii. Când a murit mătuşa, fetiţa căreia i-au dat numele Maria avea 12 ani. A plâns şi Maria, a plâns şi Pelaghia după mătuşa atât cât pot plânge de durere doi ochi omeneşti. La  câteva luni după înmormântare, a venit şi Zinovia care din noaptea aceea de pomină nu a mai dat pe la mătuşă, nu s-a mai interesat de fiică. Îşi târa cu greu picioarele, faţa i se urâţise şi glasul îi slăbise. S-a rugat de fiică s-o ierte şi s-o primească să trăiască în căsuţa lor. Au primit-o fără niciun reproş. Zilele şi nopţile, putem spune, curgeau tihnite în căsuţa de pe malul pârâului, în pofida supărărilor Zinoviei care era grabnică la mânie şi tăbăra adesea asupra celor două fiinţe cu vorbe de ocară. Dar ele nu se supărau şi nu-i întorceau niciodată un cuvânt. Aşa s-au rânduit cinci ani. Maria nu mai era copiliţă. Dar, vai!… muşcată de un câine, într-o zi, Pelaghia a murit cu privirile sale blânde aţintite asupra Mariei.

 

La câteva luni, Zinovia a orbit. Nimic întâmplător pe lumea asta. Vedeţi cum le aşază Dumnezeu pe toate. A rămas să-i poarte de grijă „baistrucul” de care voia să scape cu tot dinadinsul. Mai bine de zece ani, Zinovia a dus-o în chin şi suferinţă, îngrijită cu dragoste de nepoată. Ultimii trei ani de viaţă, boala o doborâse la pat. O durea tot corpul, dar şi mai tare o durea sufletul, aşteptând continuu din partea Mariei mângâierile sufleteşti de care să se agaţe.

 

Anume în aceşti ani de grea suferinţă Zinovia a trăit un moment de iluminare. În una din seri, când Maria îşi rostea gândurile care curgeau ca nişte fuioare de lumină, bunica i-a istorisit cu har de povestitor trista întâmplare care-i apăsa sufletul ca o piatră de moară.

 

După ce a terminat de povestit, bătrâna s-a pornit pe un plâns de dădea inima din ea. A plâns toată noaptea, iar în zori a strigat cu  o voce tare de nerecunoscut: „Marie, scumpo, adă repede  lumânarea că vine maică-ta să mă ia!”. Maria a aprins lumânarea şi i-a pus-o în mână. Zinovia atât a zis: „Iartă-mă, buna mea nepoată!” şi a închis ochii pentru totdeauna. Aşa a plecat la cele veşnice bunica cea rea, căreia, prin suferinţă, i s-au luminat şi limpezit gândurile către apusul vieţii. Iar Mariei i-a dat Dumnezeu un soţ iubitor şi doi copii frumoşi. Sunt fericiţi.

 

P.S. După publicarea povestirii „Cum a plătit o mamă care dorea moarte propriului copil”, mi-au telefonat trei cititori care mi-au spus că istorii asemănoatoare s-au întâmplat şi în localităţile lor. Ceea ce aţi citit mai sus mi-a povestit Maria, nepoata Zinoviei.
Nina Neculce

The following two tabs change content below.