Cronica teatrală // A supravieţui într-o lume civilizată

Piesa autoarei franceze Yasmina Reza Zeul carnagiului (Le dieu du carnage), jucată la Teatrul „Eugène Ionesco” cu titlul  Arta convieţuirii, e o parabolă a războiului. O poveste despre absurditatea codurilor sociale şi căutarea zadarnică a unui discurs comun, când mica (dar principiala) dreptate a fiecăruia provoacă măceluri. O istorie despre diavolul care stă în detalii şi despre cum cad măştile amabilităţilor ipocrite.

Autoarea piesei, ea însăşi om al teatrului, a organizat o desfăşurare de trupe care să pună în evidenţă fiecare personaj, dar şi intriga, ca liant. Partitura (amintind o piesă de jazz) e bine executată atât în părţile individuale, de „solişti”, cât şi în cele de ansamblu, bine orchestrat de Petru Vutcărău, care a construit un bun parcurs al acţiunii (cu suişuri-coborâşuri oportune dar în permanentă ascensiune), cu o accelerare permanentă de ritm şi pauze la fel de spectaculoase. Cu dozarea energiilor şi alternanţa ritmurilor, cu contraste efective, de la schimbarea subită a tonalităţii, la developarea progresivă a contradicţiilor principiale.

Patru personaje (Véronique, Michel, Annette, Alain), reprezentând două familii. Soluţia de la „Ionesco” – o familie mai în vârstă (= tradiţia, civilizaţia „veche”) şi una mai tânără (= civilizaţia „modernă”, activă, cinică, superficială) – mi se pare cu multe deschideri.

Veronique e jucată cu eleganţă, insistenţă delicată, gravitate şi siguranţă de sine (fragilă, totuşi, în momente de dezechilibru) de Alina Ţurcanu. E purtătoarea mesajului „civilizat[or]”, urban. Cere corectitudine, implicare în educaţie, recunoaşterea vinei şi scuzele de rigoare. Iubitoare de artă (şi „scriitoare”), e modelul tipic al intelectualului. Neputincioasă în situaţii de criză şi artificială atunci când trebuie să apeleze la un limbaj suburban. Dar tocmai „cuminţenia” ei, insistând pe reguli, mizând pe amănunte, declanşează şi alimentează conflictul.

Michel al lui Gheorghe Pietraru e mai indiferent-flegmatic, mai aproximativ în respectarea regulilor. Nonşalant, sigur pe sine… tocmai pentru că nu i se cer sacrificii. După criteriile soţiei, el ar fi un mic infractor: în copilărie avea o „gaşcă”; l-a bătut pe un coleg. Dar „crima” pentru care e detestat de ceilalţi (periodic rolurile se schimbă şi, intermitent, forţele beligerante îşi îndreaptă săgeţile spre un alt „inamic”) e alungarea din casă a hamsterului copiilor săi. Dar tot Michel-Pietraru e personajul care găseşte uşor limbă comună cu toţi, ştiind să degajeze atmosfera. Nu şi să cedeze din principii.

Plină de vitalitate, de o naturaleţe seducătoare, privind viaţa senin şi lejer, fără niciun chef să complice problemele, este Annette. Dar eroina Nataliei Prodan insistă ca părerile ei (puţine) să fie luate în seamă. Şi cinicul soţ i se supune (adevărat: doar atunci când eroina – ce scenă recognoscibilă! – ridică vocea şi îl ia din scurt), după cum sunt nevoiţi să i se conformeze şi ceilalţi. E aplaudată pentru firea ei pământească şi pentru energia nestăvilită, cu care umple spaţiul, găsind stări de spirit comune nu doar cu soţul, ci şi cu fiecare membru al familiei pătimaşe. Doar că tot ea – exact atunci când, obosite, spiritele se potolesc – reîncepe războiul, inversând motivele.

Exact în mişcări, cinic până la dispreţ, indiferent la ce se întâmplă, foarte activ însă – la telefon – în chestiunea clientului său, sarcastic şi, la nevoie, agresiv pe terenul bătăliei interfamiliale, eroul lui Anatol Guzic este expresia caricaturală a civilizaţiei „moderne”. Avocat de vocaţie, Alain Reille nu are scrupule. E oponentul absolut al lui Veronique, nerecunoscând legile nescrise ale simplei atitudini umane sau înaltele cerinţe de implicare ale unei intelectuale cu semne de activist civic.

Indicaţiile autoarei sugerau un decor minimalist, funcţional: „Un salon. Fără realism. Fără elemente inutile”. Dar recuzita: o măsuţă, cărţi de artă (detaliu la portretul lui Véronique), un bol cu lalele, uscătorul de păr, telefonul portabil sau masca africană a unui zeu războinic – va avea un rol în spectacol, nu doar o funcţie decorativă. Iar hamsterul expulzat din casă de Michel devine, într-un moment, cel mai compătimit personaj.

Nimic moralizator în această tristă şi amuzantă parabolă. Dimpotrivă, totu-i teatru, golul creat de convenţiile civilizaţiei umplându-se de preaplinul trăirilor. Cu un catharsis implicit, nemijlocit, epidermic.

The following two tabs change content below.
Mircea V. Ciobanu

Mircea V. Ciobanu

Mircea V. Ciobanu

Ultimele articole de Mircea V. Ciobanu (vezi toate)