Cristian Bădiliţă: chei de lectură a femeii

Ultimele cărţi ale poetului Cristian Bădiliţă – „Jucaţi-vă mai des cu focul” şi „Fructele absenţei”, confirmă aprecierile unor critici literari care văd în savantul român şi un foarte important scriitor. În librăriile noastre (la „Litera”) am găsit doar „Evanghelia după Ioan”, traducere cu comentarii şi note patristice de Cristian Bădiliţă, doctor în istoria creştinismului timpuriu. Patrologul finalizează o nouă traducere a Noului Testament, din care au apărut deja evangheliile după Matei, Marcu şi Ioan.

Paradigma creştină abandonată

Reţin două figuri feminine din comentariile patrologului la „Evanghelia după Ioan” – samariteana (Fotini) şi Maria Magdalena – care ilustrează paradigma feminină creştină. Femeile acestea iubesc mult, de aceea îl urmează pe Hristos imediat şi până la martiriu. Iubirea lor, cu accente de surescitare pe alocuri, o eclipsează pe cea a apostolilor, ceea ce face din Maria Magdalena „apostolul apostolilor”.

Ucenica lui Hristos, Maria Magdalena, „martorul privilegiat al Învierii”, este descifrată de C. Bădiliţă cu tot felul de chei de lectură şi în glafire şi recenzii (la „Codul lui Da Vinci). Sensibilitatea pentru această figură feminină şi-o vădeşte şi într-un antologic „Sonet patristic”. Pe parcurs constată răsturnarea cu 180 de grade a „modelului Magdalenian” la D. Brown şi în scrierile „teologiei” feministe, care-i atribuie rolul de soţie, „pereche feminină a lui Dumnezeu Iisus”. În scenariile gnostice din care se inspiră Brown cultul Mariei Magdalena nu a fost „pretext pentru afişarea unui credo politic subversiv” sau siglă feministă. Astfel că, deşi salutase iniţial elogiul adus Femeii prin re-plasarea Magdalenei „în inima istoriei mântuirii”, patrologul pune în „Glafire” punctul pe i, dezavuează intenţiile de „repăgânizare profundă a valorilor tradiţional creştine, plecând de la raportul de forţe masculin-feminin”. Înţelegem că „lumea declinată la feminin” înseamnă stricarea paradigmei creştine a omului, falsificarea Genezei, „simptom al unei mentalităţi revanşarde”, ce-şi face un ideal din androcid – „suprimarea masculului planetar”.

În jurnalul „Fructele absenţei”, aflat în contextul apropiat de lucru al traducătorului NT, accentele strigător de antifeministe alternează în contrapunct cu scurte mărturii despre chinurile iubirii. Muza sofianică nu-l lasă pe poet să scoată prea multe note discordante de mizantropie. Este jurnalul sensibilităţii masculine rănite în imediatul existenţial, care încearcă totuşi, în situaţii-limită, exorcizarea prin iubire. Problema cuplului se despleteşte aici în mai multe fuioare de meditaţii despre femeie, bărbat, căsătorie, copil, iubire, poezie şi moarte. Dacă luăm ca reper figurile feminine evanghelice evocate, am putea rezuma astfel reproşul adus de C. Bădiliţă femeii contemporane: ea nu are curajul ucenicelor lui Hristos, pentru că suferă de narcisism şi lipsă de caracter. Ea nu vrea, ca Magdalena, să se elibereze de cei şapte demoni, acum cu nume schimbate: libertinaj, agresivitate ideologică, prostie orgolioasă, ingratitudine, estomparea sentimentului culpabilităţii etc. Pentru a fi iertată, ea nu mai are scuza că „mult a iubit”.

Relaţia dintre bărbat şi femeie

Antologia cu 153 de poeme a fost alcătuită şi prefaţată de criticul şi istoricul literar Al. Ştefănescu. O poezie inedită dă titlul antologiei „Jucaţi-vă mai des cu focul”, care conţine poeme selectate din şase cărţi precedente, cele mai multe inspirate de teribila prezenţă a Perlei, „printre panglici, cufere şi linguri”. „Fructele absenţei” cresc din nimic: dintr-un surâs, din despărţirea de copii… Jurnal-anamneză, scris de un Iov reacţionant trădat de aproapele său; istorie critică a Perlei şi a Penelopei turiste; suferinţă crâncenă şi terapie prin film.

Bărbatul din poezia lui C. Bădiliţă are un caracter cu manifestări oximoronice. Pe de o parte, este dramatic de conştient că trebuie „printre Eve pe furiş să se strecoare, ca să nu mi ţi-l strivească toată viaţa sub picioare”. Pe de altă parte şi concomitent, se vrea un Adam întreg, din a cărui coastă Eva nu este lăsată să se desprindă: numai concrescut cu ea are „capul tobă de versuri”. „Nu deranjaţi femeia pe care-o port în pântec!” este poematizarea actului de creaţie literară ca act genezic. „Itaca”, „Doamnă, domniţă”, „Naştere şi moarte”, „Trofeul”, „Dulcineea”, „Foame”, „Sete” sunt crezuri poetice despre „singurul lucru important pe lumea asta” – reîntregirea bărbatului cu tovarăşa sa complementară, femeia. Poezia de dragoste a lui C. Bădiliţă atinge cele mai intime coarde ale iubirii senzuale, deşi nu e străină nici de marile purităţi de crin.

Într-un interviu, C. Bădiliţă afirma că literatura noastră actuală este semipornografică. După ce citeşti în ultima sa carte că „scrisul şi iubirea sunt fructele absenţei”, nu te miri că poetul îşi cultivă virtuţi ascetice. Asta nu înseamnă absenţa afectivităţii. Poetul trăieşte cu intensitate „clipa cea repede”, dar în jurnal arată că ştie un secret când picură cu pipeta cuvintele în poem: „stilul e 90% brută şi 10% pudoare. Fără pudoare stilul nu-i decât vulgaritate”.

Cu ce completează C. Bădiliţă noţiunea „eternului feminin”? Cu „femeia-ar putea fi şi nu e” sau cu „vacuitatea unei umbre”. Am citit un genial poem eminescian despre desăvârşita vacuitate a unei umbre: „Miron şi frumoasa fără corp”. „Sunt umbră a cântări-ţi, o slabă umbr-abia”.

Rămâne de corectat ceva în formula femeii sau e conform Genezei? Se pare că decepţiile obturează uneori accesul la lectura ei, oricâte chei exegetice ai deţine.

Nina Negru

 

The following two tabs change content below.

utilizator

Ultimele articole de utilizator (vezi toate)