„Cred că nu poţi înşela în literatură decât pe termen scurt”

Interviu cu poetul Claudiu Komartin

Claudiu Komartin, poet şi traducător, s-a născut la Bucureşti pe 7 martie 1983. A debutat în 2002 în „Contemporanul” şi „Ziua Literară”. A obţinut Premiul Naţional „Mihai Eminescu” Opera Prima şi Premiul „Prometheus” pentru debutul său la Editura Vinea, iar cu al doilea său volum de poezie – „Circul Domestic” – a obţinut Premiul pentru poezie al Academiei Române.

Selecţii din poemele sale au fost traduse şi publicate în franceză, germană, spaniolă, suedeză, japoneză etc. A tradus mai multe romane din franceză, precum şi poezie în engleză şi spaniolă.

La sfârşitul lunii februarie, Claudiu Komartin a vizitat Republica Moldova fiind invitat să citească din cartea „Un anotimp în Berceni” în cadrul „Serilor Poetice” organizate de Editura Cartier.

– Dragă Claudiu, umbra „monştrilor sacri” ai generaţiei 80 este adânc absorbită de minţile liderilor 2000-işti. Crezi că această generaţie 2000 va da tot atâtea roade cum a dat precedenta? Te vezi pe tine devenind în câţiva ani un „monstru” al poeziei româneşti?

Din păcate, cam aşa e. Înainte de a se defini prin propria literatură (deci şi prin propria viziune asupra lumii şi lucrurilor), scriitorii anilor 2000 s-au definit prin contrast faţă de optzecişti. Mergând până la critici fără conţinut, glumiţe, înjurături sau calomnii. Dar literatura merge-nainte, cărţile apar, direcţii noi se nasc, cele vechi mor sau cad în desuetudine. Cred că nu poţi înşela în literatură decât pe termen scurt: câţiva ani, un deceniu, hai două, dacă „ţeapa” a fost una genială. Pe termen lung, nu rămân decât autorii valoroşi şi, mai ales, cărţile rezistente, acelea pe care le redescoperă generaţiile următoare cu bucurie şi entuziasm. Acolo devine imposibilă orice impostură. Scriitorii de după 2000 au dat deja câteva cărţi bune. Vor fi şi mai multe în deceniul următor. Eu nu voi fi niciodată altceva decât sunt: un om normal, care iubeşte noul şi e rezonabil de îndrăgostit de sine. Nu voi ajunge niciodată să mă proclam „cel mai” sau să spun că sunt singurul care ar fi făcut nu ştiu ce în literatură. Chestiile astea mi-au repugnat întotdeauna.

– Cititorii tăi care au fost atenţi la „Poemele cu tătuca” au putut observa un lexic mai exotic – Vitea, şaşlâc, ГАЗ, papaşa etc. – care este specific spaţiului basarabean, de altfel. Cum se explică asta? Ai mai avut ocazii să vizitezi Republica Moldova?

Nu, n-am fost în Basarabia până în februarie 2010, când am lansat cartea „Un anotimp în Berceni”, iar „Poemele cu tătuca” au fost scrise prin 2006-2008. E vorba acolo despre o viziune subiectivă, foarte personală a Moldovei. De fapt, spaţiul basarabean pe care-l descriu – e drept, folosindu-mă de motive şi cuvinte proprii lui – e un loc ce nu există decât în mintea mea, pentru că, aşa cum remarca dl Octavian Soviany comentând cartea, satul acela este de fapt lumea, cu toate dezamăgirile crunte, cu violenţa şi cu abjecţia ei.

– În cele câteva apariţii în public în Chişinău, ai tot fost întrebat cum priveşti „fauna literară” a meleagurilor basarabene. Ce lipseşte, în opinia ta, literaturii basarabene ca să fie tot mai prezentă sau să ocupe un loc de vârf în literatura de peste Prut?

Din punctul meu de vedere nu-i lipseşte nimic. Chişinăul este, alături de Bucureşti, Timişoara, Iaşi, Cluj, Bistriţa, unul din locurile în care se întâmplă lucruri extrem de interesante, de fecunde pentru literatura română a secolului XXI. Cred că n-ar strica să fiţi mai uniţi. Mediul literar basarabean mi-a părut la fel de dezbinat precum cel din România de dincoace de Prut. Altfel, mi se pare că în literatura făcută azi în Basarabia sunt ilustrate cam toate tendinţele şi direcţiile din literatura română mainstream. Dacă mă gândesc că printre cei mai cunoscuţi scriitori încă tineri din România se numără Baştovoi, Crudu, Ernu, Mitoş Micleuşanu sau fraţii Vakulovski, n-am nicio emoţie în legătură cu sincronizarea celor două spaţii culturale româneşti.

– Te afli într-o evoluţie în contextul volumelor de versuri publicate până acum: „Păpuşarul şi alte insomnii” (Editura Vinea, 2003, 2007), „Circul domestic” (Editura Cartea Românească, 2005) şi, de curând, „Un anotimp în Berceni” (Editura Cartier, 2009)? Spre ce te îndrepţi în poezie?

E treaba altora să răspundă la întrebarea asta. Doar n-o să vorbesc despre mine, cum mai fac unii, la persoana a III-a.

– Uneori, trecerea de la poezie la proză se consideră o dovadă a maturităţii literare. Ce părere ai despre asta? Nu te tentează să treci la proză sau dramaturgie?

Scriu teatru, am scris proză, dar, deocamdată, încerc să nu dau poezia pe ceva ce nu sunt pe deplin sigur. După mine, încercările recente ale poeţilor de a scrie romane au fost mai degrabă nişte eşecuri. Cred că e o vreme pentru toate şi că trebuie să arzi etapele, nu să trişezi cu nişte cărţulii care au succes imediat, dar devin ilizibile după numai câţiva ani.

– Vine ceva după generaţia 2000? Au trecut totuşi aproximativ zece ani…

Ştii şi tu ce se spune despre anul 2012…

– Cum îi priveşti pe tinerii care se apucă de scris doar de dragul atingerii unui fel de succes? Crezi într-o astfel de motivaţie?

Sunt nişte proşti. Nu prin literatură ajungi cineva în lumea de azi, ci făcând bani, dându-te în spectacol, fiind obraznic şi venal,
„vedetă”, „miss”, „showman” sau politician. Cine vrea să ajungă bogat sau celebru să-şi scoată din cap literatura!

– Dacă nu te-ai fi aflat în treaba literaturii, cu ce te-ai fi ocupat? Altfel spus, ce-i pe locul doi?

Mi-am dorit în liceu să ajung om de teatru. Cred că aş fi putut ajunge şi un bun regizor, şi un bun actor, dar am ales scrisul, tradusul, cititul – lucruri la care ţineam mai mult. Încă mai cred că pot face mai multe în literatură decât în artele spectacolului de care sunt în continuare atras.

– Printre altele, îmi veni: ai accepta vreodată funcţia de preşedinte al Uniunii Scriitorilor?

Doar dacă mi-ar propune-o Caragiale.

Interviu realizat de Hose Pablo

The following two tabs change content below.