„Cred că ar trebui regândite programele de studiu ale limbii române”

Interviu cu Mihaela Grădinariu, poetă, doctor în filologie, conducător al grupului folcloric „Flori de măr” din Rîșca, jud. Suceava

Dragă Mihaela Grădinariu, când ai auzit cuvântul Dumnezeu? Îl pronunțai des în copilărie? Dar la vârsta maturității?Dumnezeu a fost mereu alături de mine, ca o putere ce mi-a ocrotit viața încă de dinainte de a mă naște. Bunicii din partea tatălui, bucovineni din Sinăuții de Jos (pe cei materni nu i-am cunoscut, din păcate), au fost oameni cărora credința le rânduia existența ceas de ceas. Părinții mei au traversat epoca istorică ce i-a obligat să lucreze duminicile și sărbătorile, însă întotdeauna nădejdea a fost la Dumnezeu. Am mers de mic copil la biserică, am aproape patruzeci de ani de cântat în strană. Ochii maturi, cu siguranță, văd și simt altfel acum relația cu Sprijinitorul în necazuri și ispite

Ce cuvinte ai alege pentru a descrie satul tău natal Rîșca, jud. Suceava?

Nu e ușor să descrii locul care te-a amprentat ființial și de care, iată, nu m-am putut despărți niciodată. Port cu mine satul oriunde m-aș duce, cu dealuri și munți, cu păduri tăiate de nesfârșitele cărări ce duc, într-o parte, la Mănăstirea Neamț, iar în cealaltă, la Mălinii lui Labiș, cu turlele nenumăratelor biserici, din care clopote de argint își deșiră chemările, cu apa Rîșcăi, cândva plină de păstravi. Și cu oamenii minunați de aici.

În ce moment ai decis să revii la Rîșca, după Facultatea de Litere de la Iași? A fost o decizie dificilă? Te atrăgeau, poate, alte drumuri?

Nu a fost deloc o decizie dificilă. Am știut că mă voi întoarce la mine în sat și că voi continua munca părinților mei, Zenovia și Ioan Țicalo, amândoi profesori de Limba Română. Am fost conștientă că aici nu o iau de la zero, deoarece cunosc foarte bine satul și oamenii lui. Deci am revenit imediat după terminarea celor două facultăți, în 1994, și m-am titularizat la Școala Gimnazială Rîșca. Alte drumuri, alte ispite? Da, cel al cercetării, al bibliotecilor și arhivelor, cel al scrisului. Însă am reușit să-mi împlinesc și aceste visuri: după ce mi-am dat toate gradele didactice, am revenit la Iași, la Universitatea „Alexandru Ioan Cuza”, unde am absolvit, în 2012, un master („Limbă, literatură și civilizație românească”) și unde mi-am susținut, în 2016, lucrarea de doctorat în Filologie, sub îndrumarea doamnei profesor doctor Lăcrămioara Petrescu. Din 2019 sunt cercetător postoctoral la Școala Doctorală de Studii Filologice de la aceeași prestigioasă universitate. Iată cum drumurile s-au împletit în mod armonios, la un loc cu multă răbdare și muncă, și, trebuie să recunosc, cu multă, multă încăpățânare…

De când lucrezi în calitate de profesoară de română? De ce scade prestigiul acestei materii de studiu – limba și literatura română (la Suceava, de exemplu, facultatea de Litere și-a pierdut autonomia, fiind îmbinată cu Științele Comunicării). Nu te temi că într-o zi Filologia o să dispară, în favoarea a tot felul de tehnologii?

Lucrez în învățământ de 25 de ani. Dar pot spune că m-am născut în școală, datorită părinților mei, de la care am avut și am încă de învățat. Din păcate, se simte un declin al interesului, pentru științele umaniste în general, nu doar pentru Filologie. Și, într-adevăr, copiii și tinerii sunt din ce în ce mai acaparați de tehnologii, în defavoarea cărții de hârtie… Desigur, timpul pe care-l traversăm (sau care ne trăiește..) este unul al tehnologiilor. Însă nu mi-am pierdut nădejdea că studiile filologice își vor recăpăta, cândva, importanța pe care o merită. Exemplul Franței, țară ce intenționează să reintroducă studiul limbilor clasice în colegii, este de urmat. În același timp, cred că ar trebui regândite programele de studiu ale limbii române, la toate nivelurile de învățământ. Noile tehnologii pot fi puse, firesc, în slujba disciplinelor filologice, prin accesibilizarea informației. Îmbucurător este faptul că, în ultimii ani, a crescut considerabil concurența la admitere la facultatea de Litere a Universității „Alexandru Ioan Cuza” din Iași, atât pe nivelul de licență, cât și pe cel de master.

Ce trebuie să cunoască un elev al tău la absolvirea Școlii Gimnaziale de la Râșca? Lucruri de bază?

Îmi încurajez mereu elevii să nu se teamă să viseze. Și să lupte pentru a-și împlini visurile, indiferent de câte ziduri vrăjmașe se vor împiedica. Să citească, pentru că lectura te formează într-un anume fel. Să-și descopere sâmburele de lumină din ei, înclinația, talentul spre ceva anume, și să-l crească; să conștientizeze că, fiecare în parte, e un copil special, care va deveni un adult special. Să nu le fie rușine pentru că sunt copii de la țară. Și, indiferent unde îi va arunca viața, să nu-și uite familia, limba, credința și locul natal.

Ce legătură există între sat și Mănăstirea Râșca? Consătenii tăi merg, cu toții, la biserică? Cum participi la viața lăcașului sfânt?

Satul e construit în jurul Mănăstirii Rîșca, ctitorie a voievodului Petru Rareș, una din comorile cu pictură exterioară mai puțin cunoscută. Aici, în Rîșca, ființează numeroase locașuri de cult, tot aici, la Slătioara (un sat al comunei Rîșca) este sediul Mitropoliei Ortodoxe pe stil vechi. Deci copiii cresc de mici înconjurați de o aură de spiritualitate creștină, iar viața comunității se rânduiește, firesc, în jurul sfintelor altare. Deoarece soțul meu, Stelian Grădinariu, este preot într-un sat al comunei Rîșca (Jahalia, cu 80 de case), viața mea e strâns legată de cea a bisericii. Cânt la strană, învăț și pe alții să cânte. Ne adunăm cu toții în ograda bisericii, mari și mici, fiecare contribuind cu ce poate la bunul mers al parohiei. Nu de mult timp am avut hramul, în fiecare an lucrăm ceva diferit, în special cu copiii: expoziții de fotografii vechi și noi, expoziții de covoare, ștergare și cusături, icoane pictate pe sticlă. Copiii pleacă mai departe la studii, la lucru, dar duc cu ei o părticică din Lumina cea neînserată…

De când conduci grupul folcloric „Flori de măr”? Când a fost înființat? Ce piese aveți în repertoriu? Unde ai studiat dirijatul coral? Cine face parte din ansamblu? Numele membrilor?

Conduc grupul folcloric „Flori de măr” de la înființarea lui, în anul 2001. Nu am studiat dirijatul coral, dar, la cea de-a doua facultate pe care am absolvit-o, Facultatea de Teologie Ortodoxă din Iași, am făcut patru ani de muzică, la modul cel mai serios. Apoi am învățat singură, câteodată furând de la mari personalități cu care am venit în contact. Un exemplu de om căruia îi datorăm mult este Grigore Leșe, cel care ne-a chemat de multe ori alături de el pe scenă sau în proiectele Institutului Cultural Român, și care a făcut la Rîșca la noi câteva emisiuni „La porțile ceriului” și „Drumul lui Leșe” pentru TVR Cultural și TVR 2. Repertoriul grupului este vast: cântările Sfintei Liturghii, pricesne și colinde, piese corale clasice, cântece patriotice, cântece de cătănie, reconstituiri de folclor din colecții nevalorificate până acum (de exemplu, colecția Alexandru Voevidca), cântece de uliță, prelucrări de folclor. Mi-au trecut prin grup mai mult de 80 de oameni (nici unul cu studii de specialitate…), cu un nucleu stabil de 25. O parte au plecat în cele străinătățuri, cu tot dorul inimii cu ei. Câțiva s-au dus în lumea fără dor. Este de remarcat faptul că ceea ce ne unește este dragostea de folclor și de satul pe care-l purtăm cu noi, oriunde am merge. Facem voluntariat, nimeni dintre noi nu e plătit pentru cele aproape patru mii de ore de repetiție, miile de kilometri făcuți și sutele de spectacole susținute. Răsplata cea mare vine și de la premiile câștigate, dar, mai ales, când vedem cum spectatorii vibrează odată cu noi…

Unde aveți concerte? Ce piese noi ați învățat în ultimii ani? Mergeți la festivaluri internaționale, în diferite țări?

Activitatea noastră se desfășoară pe mai multe planuri. În primul rând, în sat, acolo unde am reușit să scoatem la lumină și să păstrăm elemente ale patrimoniului cultural material și imaterial: costume populare vechi de 100 de ani, cântece și jocuri ale zonei, graiul local, obiceiuri. Participăm activ la tot ce înseamnă viața comunității: hramuri, botezuri, nunți, înmormântări, clăci, pomeniri ale eroilor, mergem cu colinda și pe nou și pe vechi, la case de oameni buni. Apoi avem festivalurile din județ și din țară, în care ne prezentăm cu repertoriul specific zonei noastre etnofolclorice. Am fost și la festivaluri internaționale, la „Întâlniri Bucovinene” în Ungaria (2006) și Polonia (2007), la Festivalul-Concurs „Toadere Captari” în Ucraina (2018), la Festivalul Internațional „Ștefan cel Mare și Sfânt”, desfășurat în Chișinău în 2013, la Festivalul „Covorul Dorului”, tot la Chișinău, în decembrie 2018. De asemenea, am avut bucuria de a ajunge în Elveția, la comunitatea românească din Geneva și Laussane, în decembrie 2011, prilej cu care l-am colindat pe Regele Mihai, la reședința din Aubonne. Cele mai dragi piese din ultimii ani sunt cele din colecția Alexandru Voevidca, manuscrise aflate la Biblioteca Academiei din București, aduse din nou la lumină de către etnomuzicologul Centrului Cultural Bucovina, doctor Constanța Cristescu. Este un proiect la care ținem foarte mult, a fost emoționant pentru noi să învățăm cântece de cătănie și colinde care nu s-au mai auzit de la începutul secolului XX…

Ce cărți de poezie ai publicat? Cum găsești timp pentru a scrie versuri? Ce teme abordezi în poezie?

Cred că poezia mă scrie pe mine… Am publicat până acum cinci volume de poeme, toate la editura Timpul din Iași: „Biserica de cuvinte” (2012), „Frigul din clepsidră” (2013), „Risipiri în alb pe alb” (2014), „Aspida mireasă” (2015) și „Urechea lui Malhus” (2017). Într-adevăr, mă bântuie nesfârșite interogații despre iubire și moarte, despre împliniri și neîmpliniri, despre Poezia care ne înghite, pe nemestecate, despre timpul vrăjmaș, tăceri și uimiri, despre simboluri uitate și regăsite.

Chemi inspirația, te pregătești de venirea ei sau te ia mereu prin surprindere?

Nu o chem, vine doar când vrea ea… Desigur, mă surprinde, mă sperie câteodată, pentru că ea, Poezia, încearcă să-mi sape, în adânc de cuvânt, taine încă nedeslușite.

Ești radicală în poezia ta, scrii doar în limbajul sublimului, nu prea admiți ingerința cotidianului. E deliberată această poetică? Care e relația dintre poezie și credință?

E o observație de finețe… Poezia ține de niște resorturi interioare care încearcă să depășească acest cotidian, acaparator și cenușiu, de cele mai multe ori. Relația dintre poezia mea și credință a surprins-o, cred, cel mai bine, criticul Adrian Dinu Rachieru, care afirmă într-un studiu apărut recent în „Convorbiri Literare” că „poeta sugerează o poetică a tainei, reînviind o carte uitată (…), cu un tumult afectiv zăgăzuit, controlat, cu întrebări treze, gândind liber într-o ocnă de vise, cu trăiri care, dincolo de conotația biblică, respiră într-un halou interpretativ nesufocat de dogmatică”.

Cât de important e pentru tine să comentezi unele cărți de poezie? Cu ce reviste colaborezi?

Este foarte important, în primul rând, pentru mine, să citesc cărți de poezie. Multă poezie, din epoci diferite, în stiluri diferite. Dacă intru într-o rezonanță specială cu o carte anume, mă așez și scriu despre ea. Cronicile mele apar, de obicei, în revista „Cronica Veche” din Iași, al cărei redactor și cronicar literar sunt de aproape opt ani. Directorul acestei publicații culturale, Nicolae Turtureanu, mi-a oferit o rubrică permanentă, de la primul text trimis. Colaborez, când am timp, și cu alte reviste importante din țară: „Expres Cultural”, „Scriptor”, „Convorbiri Literare” (toate din Iași), „Plumb” din Bacău și „Bucovina Literară” din Suceava.

Ai văzut toată România? Îți plac călătoriile?

Într-adevăr, sunt un om călător… Nu pot să stau mult timp într-un loc, vara, în special, când suntem în vacanță. Am hălăduit împreună cu soțul meu prin aproape toată țara, din vârfuri de munți cu rucsacul în spate (Ceahlăul, în primul rând) și până la maluri pustii de mare, din sate răsfirate pe coclauri până în marile muzee. Și o bună bucată de Europa, dar tot aici mă simt mai aproape de cer.

Când, cu ce prilej ai fost la Chișinău? Ce impresie ți-a lăsat Basarabia?

Prima dată am ajuns în Basarabia în vara lui 1991, fascinată de poveștile tatălui meu, care fusese cu un an înainte cu un transport de carte românească pentru școala din Bardar. Studentă la Română-Rusă fiind, am avut o bursă de o lună la Tiraspol și Odessa. Primul impact a fost cu livezile nesfârșite de caiși, ale căror fructe coapte le văd și acum luminând de pe margini de drum, la concurență cu uriașa piață de flori și de fructe din Chișinău… Apoi am descoperit sufletele vibrânde ale basarabenilor, ospitalitatea nemaipomenită, bucuria de a împărtăși același grai. Apoi, în cele două ocazii în care am ajuns cu grupul „Flori de măr”, am fost uluiți de reacția spectatorilor. Am văzut oameni plângând la cântecele care ne-au însoțit istoria… În paralel, mi s-a revelat o altă față a Basarabiei, literatura contemporană, un mozaic fantastic de voci distincte, cu o țesătură prețioasă de autori valoroși.

Care e mesajul tău pentru cei care vor citi acest interviu în Jurnal de Chișinău?

Cel mai frumos mesaj pentru cititori va fi, întotdeauna, un poem: „Sub așternut de vorbe mă iubești. / Șarpele casei ne privește dintre ferești / pohtind la-mpreunare păgână. / De cap să-i rămână! / Să-și lepede piele-n icoane / roase cu dinții, fugite din rame. / Din ochiul lui stângul / să se prelingă adâncul / împestrițat cu mir și cu bezne. / Sărutările tale, cătușe pe glezne… / Din ochiul cel drept și nătâng / ape să curgă, să mă scald și să plâng, / goală, cu palmele tale drept văl. / Câtă cenușă la rând să mai spăl? / Solzii să-i piardă la joc. / Unde-s literele din cuvântul noroc? / Prin tâmpla ta dreaptă, ca dintr-un pustiu, / crește o floare, pe mort și pe viu, / pe culori și pe suliți, pe sânii cei goi. / Ultimul sunet dintr-un ultim război. / Vom face-un poem, un copil cu limba-nfurcată, / să rostească-mpreună și mamă și tată, / un singur cuvânt, cât o lume de greu. / Nimeni să știe cine-s tu, cine-s eu…”

Îți mulțumesc pentru interviu!

Interviu de Irina Nechit