Cred aievea

Încă de când ai apărut pe lume, ai crezut în nemurirea sufletului. L-ai făcut rege şi zeu pe Zamolxis, așa-zis discipol al lui Pitagora. Dar Zamolxis era cu mult mai vechi decât Pitagora, dovadă că viclenii de greci nu acceptau întâietatea altora într-ale sufletului.

Din sărăcia ta, i-ai aşezat lui Lisimach mese de argint cu vase de aur. I-ai împodobit  scaunele cu stofe scumpe, ca unui frate.

Nu-ţi vindecai ochii fără să-ţi vindeci capul; nu-ţi vindecai capul fără să-ţi vindeci trupul; nu-ţi vindecai trupul fără să-ți vindeci sufletul. Și el, trupul, te împiedica să te bucuri de nemurire.

Trăgeai cu arcul în nori ca să-i risipeşti și să vezi faţa nevăzută a zeului. Când o vedeai, ea îţi spunea să tai viţa-de-vie şi să nu mai bei vin, și așa făceai.

Mergeai la luptă cântând din liră şi mureai râzând. Ai învățat a muri, cum avea să suspine mai târziu poetul.

Silit ţi-a fost impusă divinarum atque humanarum rerum notitia etc., de parcă nu-ți erau cunoscute deja. Ți s-au dat alți zei, imitații de caractere romane, pământeni închipuiți în ceruri. Preoții tăi – schimbați cu augurii și cu pontifii, mari specialiști în negocierile cu divinitatea, interpreți ai zborului de paseri. Stăteai în fața lor precum un debitor în fața creditorului. Era o povară!

Dar Dumnezeu și Sf. Petru ți-au bătut în ușă, iar tu i-ai chemat înăuntru și i-ai ospătat.

Și nu ai cultivat discuții interminabile despre sexualitatea heruvimilor, când turcul îți poposea la margine de țară. Tu săpai chilii în stâncă! Nu tu ai analizat cât de pătrunzător este cântul corurilor de castrați de pe aiurea. Tocmai ridicai Trei Ierarhi și aveai de șters, cu borangic, icoanele lăcrimânde.

Ateii te-au scos din casă de barbă și te-au vârât într-un vagon de vite. Casa ți-au prefăcut-o ba în grajd, ba în sală de sport. Te-au azvârlit hăt, în Siberia, și l-ai dus pe Dumnezeu și pe sfinți cu tine, în pustie.

Când te-ai întors, inimos, l-ai îmbrățișat pe Christ. Șoaptele rugii tale i-au mângâiat rănile neogoite încă: „Doamne mic, ridică-mă/ Și fă-mă fericit/ ca pe câinii cu ochi de îngeri/ ca pe nenuferi.” Ți-a zâmbit, gest pe care, zice-se, nu l-a făcut vreodată în viața de pe pământ.

Ca și cum l-aș striga pe Preafericitul Părinte Patriarh Daniel să vină acasă, în Basarabia, când ÎPS Marchel de la Mitropolia Moldovei, Episcop de Bălți și de Fălești, spune “standardul lui Ștefan cel Mare” în loc de “stindard”. De fapt, păstorul nu prea aşteaptă invitaţii când oile îi sunt în pericol.

Tudor PAPUC