Copilărie printre fiare

În noaptea de 12 spre 13 iunie 1941, la scurt timp după miezul nopţii, liniştea satelor este străbătută de o larmă înfiorătoare, lătrat de câini, bătăi în geamuri, uşi, strigăte în rusă, voci speriate, plânsete de copii, lovituri de arme şi bocete. Începe primul val de deportări.

Printre cele 32.423 de persoane ridicate în acea noapte din Basarabia şi nordul Bucovinei este şi Leonid al lui Trifan Gavrilovici, din Tudora, Ştefan-Vodă. Are 14 ani şi este deja cap de familie. Tatăl lui a decedat în ’38. Mama este la spital, tocmai la Cetatea Albă. Acasă este doar el şi cei patru fraţi, cel mai mic are şase ani. Frământat de griji, încă nu dormea. Ar vrea să le spună străinilor care le-au dat buzna în casă că îi este frică pentru mama ce se zbate între viaţă şi moarte la spital în urma unei infecţii, ar vrea să-i audă glasul, să-i vadă chipul, îi este  atât de dor de ea… Aceştia însă strigă la el. De ce? Să-şi adune lucrurile, cel mai mic sare speriat să îl îmbrăţişeze. Vor fi duşi undeva. Unde? Ce fel de duşmani sunt ei? Ai cui?…

Ne întâlnim cu moş Leonid, peste 76 de ani, de la acea noapte nefastă. Îmbătrânit, încărunţit, cu o barbă lungă, albă. Are doi trandafiri pe care îi va lăsa la monumentul deportaţilor din scuarul gării din Chişinău şi o sacoşă pe care scrie Partidul Şor. Umblă rătăcit printre oamenii care au venit aici să-şi depene amintirile, atras de vâltoarea propriileor gânduri şi trăiri.

Orfani, văcari şi ajutori de văcari

După un drum lung şi anevoios cu marfarul, în care au stat strâns lipiţi unii de alţii, el şi cei patru fraţi, fiind unicii fără de părinţi în vagonul mirosind a fecale şi urină, cuprinşi de sete, foame şi mai apoi de frig, au fost duşi în Mihailovka, Tiumen. Aici, inima avea să i se frângă şi mai tare, el a fost repartizat la o brigadă de tractoare, iar fraţii Vasile, Grigore, Dumitru şi Victoraş – la o fermă. Îi va despărţi o distanţă de 30 de km. Cum mai plângeau aceştia când şi-au luat rămas bun! Numai mezinul tăcea strâns de frig şi frică. Primul avea să fie văcar, ceilalţi trei – ajutori de văcar. El făcuse cinci clase, Vasile şi Grigore – abia două.

Nu putea face nimic ca să-i protejeze. Frigul era de minus 40 grade. Puneau pe ei tot ce găseau. Aşa au rezistat. „Fraţii mei au devenit invalizi. Unul a murit acolo de frig şi de foame în ’44, iar trei s-au întors invalizi de gradul I şi II. Mâncam tot ce se nimerea: ţistari, guzgani… Simţeam o foame aprigă. Găseam oasele pe care le târâiau şi le ascundeau câinii prin unghere, le prăjeam la foc şi le mâncam, amare de prăpădenie. Erau poate de vită ori de alte animale. Veneau câteodată fraţii mei şi îmi aduceau ceva de ale gurii la tractor. Era o bucătăreasă la fermă care îi miluia cu ce putea…”

A murit singură, pe patul de spital

Nu era zi în care să nu-şi amintească de mama lor, şi-o imagina că va apărea într-o zi la intrarea în cătunul siberian. Amintirea ei îi încălzea. Abia în 1951, un deceniu mai târziu, dl Leonid avea să afle că cea care le-a dat viaţă a decedat la o lună după ce a fost despărţită de copii. Şi azi plânge. Mai poartă în el cuvintele pe care nu şi le-au spus la despărţire. Pe lângă celelalte privaţiuni, una dintre cele mai grave a fost luna în care ar fi putut comunica cu ea, dar nu li s-a oferit această şansă.

Azi, după 76 de ani, Leonid Gavrilovici are trei copii şi 12 nepoţi şi strănepoţi. Fiul este stabilit la Viena, fiicele la Chişinău, are nepoţi în Polonia. Nu subestimează pericolul rusesc. „Rămâne un mare pericol pentru noi. Ştiu cum să dezbine, iar noi nu ne putem înţelege unii cu alţii…”. Cât despre  Şor, nu are materiale promoţionale: „Este un bandit”, spune fără a sta pe gânduri. A luat sacoşa fără a vedea ce scrie pe ea. Caută un coş în care să o arunce. Ne luăm rămas bun. Rămâne încă mult timp în faţa monumentului, parcă aude lumea din jur, parcă nu, parcă-i vede pe cei cu care discută, parcă nu…

Bunica Sofia

Tot lângă memorialul deportaţilor o întâlnim pe Margareta Spânu Cemârtan, care are la ea o pungă de cărţi: „Lupii”, jurnalul ei siberian. A fost deportată la vârsta de 9 ani, în ’49, alături de bunica ei, Sofia, tatăl Nicolae şi fratele Emil din Mihăilenii Vechi, Râşcani, în regiunea Kurgan. Nu au înţeles prea bine motivul pentru care au fost ridicaţi. Credeau că e din cauza că doi dintre fraţii tatălui lor erau ofiţeri români, cu şcoală militară făcută la Iaşi. Abia peste şapte decenii, din documentele de arhivă, au aflat că au fost deportaţi din cauza că bunicii au sărit în apărarea icoanelor bisericii din sat, aduse din Israel, şi au fost pârâţi de Grişa Ţiganul (Popriţac), pe atunci preşedinte de soviet sătesc. Una din acele iconiţe avea să îi însoţească în Siberia.

Când credeau că nu există nedreptăţi mai mari pe pământ decât să fii condamnat la moarte prin frig şi foamete, că nu există mai mari orori ca o călătorie cu marfarul, alături de o bătrână bolnavă decedată, cadavrul căreia a intrat în putrefacţie şi a fost aruncat din vagon abia peste câteva zile. Când credeau că nu există nedreptăţi mai mari decât să tai pădure pe un ger de minus 40 de grade, pentru 200 g de pâine, să-ţi vezi tatăl cu faţa desfigurată de degerături şi răni, familia a suferit o nouă lovitură.

Arestaţi în Siberia

În una din zile s-au dus cu alte familii de deportaţi să strângă firele de grâu rămase pe brazdă în urma combinei. Parcă îşi simte şi astăzi degetele bocnă de frig în timp ce caută printre primii fulgi boabele. Au strâns câteva kg de grâu. Dar bucuria nu le-a fost mare. A doua zi a fost arestat tatăl lor. Grâul trebuia dat la stat, n-au fost aduşi în lagăr să se ghiftuiască, ci să-şi ispăşească pedeapsa de a fi exploatat până atunci alţi sărmani.

Bărbatul a fost dus într-un alt lagăr. Margareta şi fratele Emil – la orfelinate. „Perioada din internat a fost cea mai grea. M-au separat până şi de fratele Emil ca să nu ne susţinem unul pe altul. Copiii erau sălbatici, adunaţi de pe sub poduri, ruine, de prin preajma gunoiştilor, crescuţi ca nişte câini. Atât de înrăiţi erau, furau şi înjurau. Dacă am fost educată de bunica Sofia până la zece ani, făceam aşa cum se cuvine şi eram văzută ca o cioară albă. La despărţire, bunica mi-a zis că rugăciunea și Dumnezeu mă vor ajuta să trec prin greutăți, pentru că neapărat o să mă confrunt cu acestea. O fată nu dormea și m-au prins în una din nopţi cum mă rugam. Au dat alarma și au ridicat în picioare tot orfelinatul. M-au pus în mijloc și mă făceau să mă rușinez cu fel de fel de  vorbe…”. Familia Margaretei Cemârtan s-a întors pe rând din Siberia. În 1955, s-a întors bunica şi a decedat trei luni mai târziu, la vârsta de 78 de ani. „S-a rugat la Dumnezeu să moară acasă. Şi aşa s-a întâmplat. Când s-a întors, în casă era policlinică. Nu i s-a permis să trăiască acolo. Peste trei luni a mers la biserica ce mai funcţiona, s-a spovedit, s-a întins pe prispa casei şi a murit…” Margareta Spânu-Cemârtan s-a întors acasă la vârsta de 14 ani. „Tragicul ei destin reprezintă imaginea dramei întregii Basarabii”, a notat poetul Grigore Vieru în prefaţa cărţii de memorii „Lupii” a autoarei, care ne spune la despărţire cu ochi înlăcrimaţi că nu doreşte azi nimănui o copilărie ca a ei, înconjurată şi încolţită de fiare.