„Copiii nu se smiorcăie în „Kinderland”, îi ajut să uite de situația lor dramatică”

Interviu cu scriitoarea Liliana Corobca, autoare a romanului „Kinderland”, cel mai bine vândut la Bookfest

– La ediția din 2013 a Târgului de Carte Bookfest, cel mai bine vândut roman editat de Cartea Românească a fost declarat „Kinderland” de Liliana Corobca. Spune-mi, te rog, Liliana, acest nou roman al tău mai poate fi găsit în librarii? Câte autografe ai oferit și cui?

Dacă tocmai a apărut, cu siguranţă mai poate fi găsit în librării. Nu cred însă că în librăriile din Moldova, dar o să ajungă şi în Moldova în curând. Nu am numărat câte autografe am oferit. La lansare am întâlnit prieteni, rude, colegi, dar şi necunoscuţi. Mi-amintesc de o doamnă care, în timp ce scriam autograful, mi-a spus că are o fetiţă de vreo zece ani şi m-a întrebat dacă poate citi şi ea romanul meu.

– „Kinderland” e despre un sat basarabean din care mulți părinți au plecat să muncească în străinătate și mulți copii au rămas singuri. Ce te-a determinat să alegi această temă?

Ca un scriitor exemplar, voi da un răspuns tipic pentru o astfel de întrebare: tema m-a ales pe mine, nu eu pe ea. În principiu, orice roman e un pariu cu tine însuţi. Multe idei de cărţi îţi pot veni în cap, problema e dacă te apuci de subiect şi dacă ai putere, voinţă să îl duci la capăt în mod firesc, fără opinteli. Dacă entuziasmul iniţial nu te părăseşte după primele zece pagini scrise. Am simţit că voi înţelege aceşti copii şi voi avea răbdare să mă joc în locul lor pe paginile romanului. Am fost atentă să nu cad în capcanele şi ispitele pe care acest subiect le presupune.

– Pentru copiii din romanul tău natura le este mama și pământul le e aproape ca un tată. Ai renunțat conștient la urbanitate, pentru a reabilita ruralitatea?

Nu mi-am propus să reabilitez ceva ostentativ. Nu-mi imaginez însă nişte copii singuri la oraş, abandonaţi într-un apartament. Nu cred că o atare situaţie ar fi imposibilă, dar nu îmi sugerează această situaţie nimic pentru roman.

– Amintirile din copilăria ta reală sunt prezente în roman? Putem spune că satul tău natal, Săseni, Călărași, seamană oarecum cu cel din „Kinderland”?

Nu, nu e vorba de copilăria mea. Noi am fost octombrei, pionieri, cu părinţi grijulii, cu viitor luminos, cine se gândea pe atunci la emigrare?… Cât despre sat, a spus cineva în roman că e la fel ca satele din jur. Aşa cum l-am descris sumar, seamănă cu toate satele din Moldova. Poate şi cu cele din România şi Ucraina.

– Noul tău roman e străbătut de dor. Dorul de părinți, dorul de pădure, dorul de copilărie. E un dor autentic și de aceea impresionează cititorul. Cât de des folosești în limbajul de zi cu zi cuvântul „dor”? Sau e unul uzat?

Sper că poetizezi (exagerezi) cu dorul de copilărie mai ales… Dar de umor pe ici, pe colo nu ţi se pare străbătut? Nu am lăsat copiii să se smiorcăie tot romanul că vor la mama sau la tata, mi-a plăcut să-i văd cum se joacă şi cum uită de situaţia lor dramatică. În vocabularul meu cuvântul „dor” nu e deloc uzat. Îl folosesc ca toată lumea, le spun apropiaţilor: mi-e dor, vreau să te văd.

– Durerea despărțirii de cei dragi e redată în roman, de asemenea, cu autenticitate. Știu că ai petrecut mulți ani în țări straine, dar ai revenit mereu în satul de baștină, în casa ta părintească. Chiar și romanul Kinderland l-ai scris acasă, la Săseni. E posibil să scrii romane aflându-te într-un sat basarabean?

Doar un sat basarabean nu ştiu dacă oferă suficiente garanţii pentru un scriitor. Adică nu te poţi forma ca scriitor locuind doar la ţară. Poţi, la bătrâneţe, după o carieră literară solicitantă, să te retragi într-un sat liniştit, poţi, ca mine, să vii acasă, pe o lună-două, în vacanţă sau în concediu. Dar fără bursa austriacă, primită pentru a scrie romanul, nu aş fi terminat cartea în forma existentă şi nu aş fi atât de uşor publicată de o editură prestigioasă. Am scris acasă şi fără burse, desigur. Fără internet, fără telefon. Încă mai pot să mă rup de lume şi să scriu.

– Ai finisat „Kinderland” în orașul Graz, Austria, unde ai avut sus-amintita bursă. Te-ai simțit singură la Graz?

Am stat doar o lună acolo şi, pentru cât mi-am propus să fac, abia am reuşit. Am avut colegi bursieri, ni s-au organizat întâlniri cu scriitori, artişti, am vizitat oraşele Graz şi Viena. Mă simt singură foarte rar şi nu a fost cazul în Austria.

– Ai beneficiat și de alte burse prestigioase, inclusiv în Germania. Ce rol au avut acestea în cariera ta literară?

Stimulator din toate punctele de vedere. De multe ori nu vedeam cum aş putea să continui o carieră literară şi bursele au constituit un argument solid, atât prin prestigiul lor, cât şi prin posibilităţile materiale pe care le oferă. Am cunoscut şi alţi scriitori, piaţa europeană de carte, problemele cu care se confruntă toată lumea şi motivele pentru care nu trebuie să renunţi etc.

– Cunoști bine limba germană. Ai putea scrie proză în germană?

Nu, nu m-am gândit şi nu îmi doresc. Am vorbit mult germana, dar până la a scrie e cale lungă şi nicio tentaţie. Am încredere în traducători.

– Cititorii romanului „Kinderland” sunt încântați de limba acestuia, o limbă română curată, naturală, aș spune ecologică. Crezi că limba română își mai păstrează o anume puritate, naturalețe în Basarabia?

Cred că da. Eu am rămas vorbitoare de grai moldovenesc (în spaţiul tot mai îngust al satului meu) şi nu-mi imaginez cum e să te naşti într-o limbă literară standard, fără nuanţe, fără arhaisme, regionalisme, toate înţelese de un grup restrâns. Orice dialect, ca şi orice limbă, de altfel, îmbogăţeşte. Îmi place termenul de „limbă ecologică”. Cred că pe la sate nu numai limba este ecologică, mai sunt produse alimentare, mai e un aer de pădure, modul de viaţă (sănătos), toate contează probabil.

– Se știe că ești doctoranda lui Nicolae Manolescu. A ajuns și la el un exemplar din „Kinderland”?

Nu l-am văzut de foarte mult timp pe Nicolae Manolescu. Când l-am cunoscut, nu era nici preşedinte al Uniunii Scriitorilor, nici ambasador UNESCO. Mi-am susţinut doctoratul în 2001 şi după aceea aproape că nu l-am mai văzut şi nu l-am prea contactat. Nici nu era prin ţară şi nici acum nu ştiu dacă e de găsit. Nu i-am dat cartea. Abia m-am întors în Bucureşti.

– În România activezi de mai mult timp ca cercetătoare profesionistă. Tema ta de studiu e cenzura. Când va fi editat un volum al tău despre cenzură?

Nu ştiu, dar sper cât de curând. Două volume de documente sunt terminate de un an, iar un studiu e aproape gata şi voi căuta o editură interesată.

– De ce nu vii pe la Uniunea Scriitorilor din Chișinău?

Dacă aş locui la Chişinău şi dacă aş fi invitată, aş veni măcar o dată, de curiozitate. Nici pe la Uniunea Scriitorilor din Bucureşti nu mă duc. De ce aş face-o?

– Ce se vorbește despre scriitorii basarabeni la București?

Scriitorii nu constituie subiect principal de discuţie la Bucureşti. Chiar dacă ia cineva un premiu internaţional, se scrie undeva, se comentează de doi-trei şi apoi se uită totul. Basarabenii apar sporadic prin mass-media, câte un pictor, câte un actor, câte un scriitor, fără a stârni revoluţii sau revelaţiile scontate, până una, alta. Parcă sunt vorbiţi de bine, totuşi.

– De ce ai plecat din Republica Moldova?

Am plecat în 1997, la doctorat. La susţinere, am fost invitată să colaborez cu Institutul Călinescu al Academiei Române şi astfel am rămas la Bucureşti.

 – O să faci o lansare a cărții „Kinderland” și la Chișinău?

Îmi doresc o lansare la Chişinău. Nu ştiu dacă şi când va avea loc.

– Mulțumesc și mult succes.

Interviu de Irina Nechit

 

The following two tabs change content below.
Irina Nechit

Irina Nechit

Irina Nechit

Ultimele articole de Irina Nechit (vezi toate)