Copiii din puşcării

Careul de inaugurare a penitenciarului de la Goian. „Puşcăria este o şcoală pentru voi”, s-a adresat deţinuţilor ambasadorul României la Chişinău, Marius Lazurca.

Ultimul sunet cu sârmă ghimpată şi cu profesori cu epoleţi

La prima vedere pare a fi o şcoală, însă uniformele gri, ecusoanele pe care „elevii” le poartă ruşinaţi în piepturile lor, sârma ghimpată de la gardurile înalte şi profesorii cu epoleţi arată că instituţia în care ne-am pomenit este o închisoare pentru minori. Aici ultimul sunet nu este semnalul că s-a terminat anul de studii şi copiii pot merge acasă.

„Cum te numeşti? Cum te simţi? Te-ai acomodat?” sunt trei întrebări pe care jurnaliştii le adresează condamnaţilor minori. Recent, deţinuţii de vârstă fragedă au fost transferaţi din penitenciarul de la Lipcani într-o casă nouă, un penitenciar renovat în special pentru copiii certaţi cu legea. Aici vor locui până îşi vor ispăşi pedeapsa pentru crimele lor. Unii sunt mulţumiţi de condiţiile „europene”, aşa cum sunt numite de administraţia penitenciarului, alţii însă se plâng că „aici” fumatul este strict interzis.

Deşi sunt în detenţie, copiii se comportă de parcă ar fi la ei acasă, iar pe jurnalişti îi privesc ca pe nişte oaspeţi, pesemne că nedoriţi. Aici sunt întemniţaţi minori care au comis crime deosebit de grave.

„Dacă aş fi în libertate, ţi-aş sparge capul cu aparatul de fotografiat”, ne bruschează un condamnat minor deranjat că îi fotografiem celula. Angajaţii penitenciarului ne spun că deţinuţii minori sunt cea mai complicată categorie de condamnaţi care deprind foarte repede regulile nescrise din locurile de detenţie şi argoul specific puşcăriaşilor, însă nu se dau atât de uşor reeducaţi.

La deschiderea oficială a penitenciarului pentru minori au fost prezenţi cinci preoţi. Aceştia au sfinţit închisoarea şi nu au ezitat să-şi scoată aparatul foto din buzunarul rasei pentru a-şi face poze pe fundalul sârmei ghimpate

„Aici am învăţat ce e viaţa, familia. Am înţeles cât de important este să fii alături de părinţi”, ne spune Andrei care, odată ajuns în puşcărie, s-a ales cu porecla „hahol”, dar şi cu un statut. „Pentru doar o tentativă de viol am fost numit „umilit / obijenîi”. Ştiţi ce presupune acest statut?”, ne întreabă condamnatul pe care alţi deţinuţi minori îl ţin la distanţă şi nu comunică cu el.

Andrei nu se mai gândeşte la ce a fost, cum este, ci la faptul că pe 10 iunie va auzi „ultimul sunet” – semnalul că poate merge acasă. „Vedeţi crucea de la gât. Mi-a dat-o un preot. Nu voi mai face crime, deoarece este un păcat”, spune hotărât Andrei.

„Cum te numeşti? Cum te simţi? Te-ai acomodat?”, ne întreabă un deţinut care, cu un microfon în mână, o face pe jurnalistul. „Nu ştiu ce să vă mai întreb. Jurnaliştii nu ne-au adresat alte întrebări”, îi ia peste picior pe reprezentanţii mass-media condamnatul minor. „Cum poţi să te acomodezi în puşcărie?”, adaugă acesta.

23 de minori își ispășesc pedepsele în penitenciar pentru diverse infracțiuni. Alți 40 de minori îşi aşteaptă sentinţa în izolator. Iar zece copii de 0-3 ani se află în detenţie. Pentru ce au fost condamnaţi aceşti micuţi?

Din puşcărie direct la casa de copii

În închisoare sunt botezaţi anual cel puţin doi copii

„Născut în puşcărie”, astfel ar putea fi etichetaţi pe viitor pruncii care au văzut lumina zilei după gratii. Aici vor face primii paşi, aici vor spune pentru prima dată „mama”, deoarece femeia care le-a dat viaţă a fost condamnată la închisoare. Galina (prenume schimbat) avea câteva săptămâni de sarcină când a fost încătuşată pentru omor. A tăinuit doi ani crima pe care a comis-o în 2009, până în momentul în care oamenii legii au obţinut informaţia operativă precum că femeia şi-ar fi ucis pruncul. Galina a recunoscut în faţa anchetatorilor că şi-a înecat băieţelul nou născut, după care l-a îngropat la marginea cimitirului, crimă pentru care a fost condamnată la ani grei de puşcărie.

Are 30 de ani, acasă o aşteaptă alţi trei copii care nu-şi vor mai vedea mama în libertate cel puţin zece ani. Acum câteva zile, şi-a botezat cel de-al patrulea copil, născut în puşcărie, o fetiţă de patru luni care-i seamănă leit. Botezul a avut loc în biserica de pe teritoriul penitenciarului de la Pruncul, iar cumetre i-au fost alte deţinute, toate cu copii mici.

Când micuţii vor împlini trei ani, deţinutele vor trebui să decidă ce fac cu copiii lor. „Mai mult nu se permite să stea copilul în puşcărie, deoarece ar putea să-şi amintească despre copilăria în detenţie”, ne spune o angajată a penitenciarului.

În timp ce toţi jurnaliştii le iau la întrebări pe mămicile condamnate proaspete cumetre, un băieţel de vreun an şi jumătate care abia de reuşeşte să-şi menţină echilibrul, se aşază încetişor, privind în părţi dacă nimeni nu-l observă, bagă o mânuţă într-o geantă lăsată afară de un operator. „Stai! Nu se poate!”, îi spune o femeie, trăgându-l de mână. „Ei, dacă îi este în sânge, nu ai ce-i face”, comentează un gardian tentativa micuţului.

„Ce voi face peste trei ani? Nu ştiu, probabil îl voi da la o casă de copii”, ne spune o condamnată ţinându-şi băieţelul în braţe.

După ce a răspuns la cele trei întrebări pe care i le-a adresat jurnaliştii, Ruslan (condamnat) a constatat: „Şi eu aş putea fi reporter”

Natalia Păun, şefa serviciului psihologic al penitenciarului nr.13, a consultat de-a lungul anilor zeci de minori delincvenţi. Potrivit specialistei, majoritatea sunt din familii vulnerabile sau din case de copii. Ce viitor îi aşteaptă pe aceşti zece micuţi care sunt în prezent alături de mamele lor ce îşi ispăşesc pedepsele, timpul va arăta, însă un deţinut de la penitenciarul pentru minori ne-a mărturisit că a crescut fără mamă, aceasta fiind condamnată pentru că i-a ucis tatăl. Astăzi şi el îşi ispăşeşte pedeapsa pentru omor.

Iana Zmeu

 

 

 

The following two tabs change content below.