Copiii care trebuie uitați

„Fuge un băiețel spre școală, fuge, se oprește, iar fuge, iar se oprește. Are capul ca o minge, i se vede doar vârful pleoapelor. ‚Victoraș, dar cum ai ajuns tu așa la școală?!’, îl întreb eu. Și el îmi arată: deschide ochiul cu degetele ca să vadă cărarea și, cât o ține minte, fuge. Dacă uită, se oprește și iar deschide ochiul. Așa a ajuns la școală”, povestește Vera Stratulat, învățătoare în timpul foametei, 1946–1947, la Voroteț, Orhei.

„Copiii veneau la școală ca să mănânce, căci acasă mureau de foame. Conform unui regulament, fiecărui elev i se dădeau câte 200 g de pâine, dacă o putem numi pâine. Era un săpun cu pleavă, din măturătură de pe la mori.”

„Cu toate acestea, cei de la selsoviet umblau seara și strângeau pâinea de la oameni, cât au făcut, o căldare, două. ‚Dă norma! Trebuie să dai atâta! Dă măcar cât ai!’ Și nu reușeau oamenii să bată grâul sau ce aveau ei că era totul strâns și dus la gară la Șoldănești.”

„Sătenii rămâneau fără nimic, plângeau. ‚Lasă că statul va avea grijă, noi trebuie să ne facem datoria către stat!’ ”, își amintește femeia. „Eu așteptam rușii să se ducă, dar ei s-au așezat și mai bine.”

 

Vera Rusu, 15 ani

„Oamenii au început să moară de foame în primăvara lui 1946. Iar copiii trebuiau să meargă la școală. A început tifosul, ei, de păduchi, nici vorbă! Era o grozăvie! Când am ajuns toamna, ce nu mânca lumea: miez de băț de răsărită, de strujan, rugumătură de lemn, ghindă.”

„În primăvara lui 1947 a început să dispară lumea… A dispărut o adolescentă, Vera Rusu, 15 ani. Fata a avut un frate, părinții lor muriseră. Băiatul mai mare a fost luat la FZO [școală profesională elementară care a funcționat în URSS în 1940–1958]. Cei care aveau părinți erau ascunși și scăpau, dar pe acest tânăr nu a avut cine să îl apere…”

„A rămas Veruța singură. La un timp, a dispărut. Ea mergea zilnic la cantina din sat și lua ce îi dădeau de acolo. Vreo două zile n-a fost. Un coleg s-a dus să vadă ce-i cu dânsa. Fata nu era acasă, a întrebat el vecinii, dar cui îi ardea de Vera? Așa a dispărut fata…”

 

Gheorghiță Gladun, 12 ani

Gheorghiță era nepotul unei învățătoare, Vera Prokopievna. Fratele ei avea un băiețel mai mărișor, Gheorghiță, de 12 ani, singurul care a rămas acasă din familie.”

„Bunică-sa îi ceruse lui niște mărar. Gheorghiță nu a mai ajuns pe la bunica. Vera Prokopievna, venind de la școală, trecea zilnic pe lângă casa lui frate-său. Și a trecut pe la Gheorghe să vadă de ce nu i-a adus mărar bunicii.”

„Erau niște fire de mărar pe masă, veștede. Copilul a strâns oleacă de mărar, dar nu a reușit să îl ducă bunicii lui. A dispărut Gheorghiță. În acele zile, felcerul a venit la școală și îi spunea bărbatului meu și unui alt învățător că a început să dispară lumea…”

 

Zinovia Barcari, 9 ani

„După o vreme, într-o zi, nu venea Vera Prokofievna la școală. După prima lecție, a apărut. ‚Ce ai pățit?!’, o întreb eu. ‚Eu n-am pățit nimic, dar eleva ta, Barcari Zina, a pațit-o rău. A găsit-o mamă-sa în ceaun’. Era fetița omului care făcea focul la școală”, precizează fosta învățătoare.

„Se coceau taman cireșile. Fata s-a dus la școală și nu s-a mai întors. Mamă-sa a așteptat-o, dar fata nu-i. A început să o caute, a căutat-o toată noaptea. Umblând plângând pe ulițele satului, era deja în zori, o consăteancă i-a spus că a văzut fata cu o zi înainte la familia H., două surori cu copiii.”

„Femeia a alergat la casa cu pricina, era încuiată și cu ferestrele acoperite. Nu putea să deschidă ușa, a fost ajutată de un vânător. Bărbatul a pus umărul și a sărit zăvorul. Gura plitei era acoperită din fugă cu haine. Femeia s-a repezit și a găsit bluza fiicei sale. La fereastră, pe cuptor, se vedea cum se ridică aburul. A mers la ceaunul cela… fetița ei era acolo. Bărbatul le-a dus cu arma la selsoviet. Femeia mergea înainte cu ceaunul, iar bărbatul le ducea pe cele două din urmă.”

 

 

Așa s-a întâmplat tragedia

„Erau două surori, una avea fiică în clasa mea. Au ademenit-o pe Zina cu o farfurie de cireșe. I-au pus strachina cu cireșe în față, fetița s-a aplecat și una a lovit-o cu sapa. Așa s-a întâmplat tragedia…”

„După cum v-am spus, femeile au fost arestate, fetița ceea a fost dusă la casa de copii, iar băiețelul a fost internat la spitalul din Orhei. Unde aveau să îl ducă? În 48, femeile de acolo îmi spuneau despre băiețel că a mâncat carne de om și era iute, mamă-sa punea piper.”

„În toamna lui 1947, una dintre cele două femei, cea care a asistat la crimă, a fost eliberată. A venit acasă. Fratele Verei Rusu, adolescenta care a dispărut întâi, se întorsese din Rusia și o căuta să o omoare, pentru că i-a ucis sora. Sătenii l-au prins și l-au convins să îi dea pace.”

„După aceea, elevii veneau la școală și îmi spuneau că părinții lor vorbeau acasă că cei care au mâncat carne de om vor să mai mânănce. Femeia ceea a dispărut din sat.”

 Îngrijorarea învățătoarei

După 1991, Vera Stratulat, acum locuitoare a satului Chiperceni, a tot încercat să convingă locuitorii satului Voroteț să ridice un monument în centrul satului în memoria victimelor foametei. Nu a vrut nimeni, considerând această tragedie o rușine pentru localitatea lor. Femeia a adunat anevoios niște bani, după ce i-a dat unui meșter din sat niște ciment și un motor de motocicletă. Cu banii adunați, a ridicat o cruce în cimitir în memoria acestor copii uciși.

Acum, când nu mai are puteri, se teme că crucea va dispărea. Și tot umblă la gimnaziul din Voroteț să convingă administrația să îngrijească de monument.

„Lumea trebuie să știe prin ce a trecut, elevii, în primul rând. Școala trebuie să îi comemoreze în fiecare an pe copiii uciși în timpul foametei”, consideră fosta învățătoare. Ea este supărată pe faptul că nu este luată în seamă de administrația școlii. „Directoarea și șefa de studii mi-au spus că nu e treaba lor”, spune femeia supărată.

De cealaltă parte, Svetlana Bălan, directoarea adjunctă a Gimnaziului din Voroteț, consideră că nu trebuie să se vorbească despre această tragedie în sat.

„Femeile celea au murit, dar sunt rudele lor și nu ar fi bine să relatăm ceea ce s-a întâmplat. Cei care sunt în viață nu sunt vinovați. De ce trebuie să sufere? Ea [Vera Stratulat] a fost la noi la școală, a vrut să facă monument în mijlocul satului, dar oamenii nu au fost de acord.”

 

Nu trebuie să ne fie rușine

Autoritățile sovietice au vrut să creeze în Basarabia un sistem social nou, identic cu cel sovietic, aici însă erau alte realități. Și acest lucru nu putea să se întâmple decât prin teroare. Kremlinul a folosit înfometarea ca element al terorii. În 1946–1947, a fost o secetă cumplită, fapt de care au profitat sovieticii. Au făcut din înfometare politică de stat, pentru că în urma foametei sunt afectate toate categoriile sociale și astfel se frânge coloana vertebrală a oricărui popor.

Consecințele acestui cataclism au fost cumplite. În primul rând, a decedat în masă populația, oamenii mâncau ce găseau în natură, s-a ajuns la canibalism, se mânca om pe om. Primele cazuri de canibalism au fost înregistrate între Prut și Nistru în primăvara anului 1946.

În momentul în care oamenii mureau, ceilalți membri ai familiei nu aveau posibilitate să îi înmormânteze, îi scoteau la poartă sau mergeau la sovietul sătesc. De exemplu, în localitatea Mingir, Hâncești, craniile mai multor săteni au stat mult timp în podul sovietului sătesc, fiind înmormântate mult mai târziu.

Erau cazuri când îi duceau la cimitir și îi lăsau acolo, la margine. Noaptea, în perioada de apogeu a înfometării, unii săteni mergeau și mâncau părți ale corpurilor celor decedați. Au fost înregistrate cazuri de canibalism în circa 75-80% din localitățile Basarabiei. De regulă, erau folosiți în alimentare cei neajutorați, copiii orfani. Pe aceștia nu îi căuta nimeni.

Oamenii încearcă să uite acest fenomen. Nu trebuie să ne fie rușine. Canibalismul a fost prezent în toate societățile în care a fost organizată foametea. Omul se dezumanizează și nu mai știe ce face.

 Mariana S. Țăranu, doctor în istorie, conferențiar universitar                  

The following two tabs change content below.
Ilie Gulca

Ilie Gulca

Ilie Gulca

Ultimele articole de Ilie Gulca (vezi toate)