Copii cu acelaşi destin

SINGURI ACASĂ // Dragostea părintească nu poate fi „transferată” de la distanţă

Trei poveşti a trei copii diferiţi, dar care au împărtăşit o soartă comună. După plecarea tatălui din viaţa lor, mamele au plecat peste hotare. Copiii aveau de toate, însă lipsa părinţilor nu putea fi înlocuită cu haine, calculatoare şi telefoane mobile. Cel mai dureros le-a fost să suporte atitudinea persoanelor din jur, care i-au tratat cu indiferenţă. „Mamă ta e în Italia. Face bani, da? Şi te-a lăsat pe tine pe capul nostru, să ne mâncăm nervii cu tine!”. Astfel de jigniri le erau aruncate tuturor colegilor mei, ai căror părinți erau plecați peste hotare”, își amintește cu tristețe în ochi Cristina.

Din JURNALUL Veronicăi: „Tata… nu am rostit acest cuvânt niciodată. El nu a fost alături de mine şi nici de mama. Relaţia lor s-a rupt înainte de naşterea mea. Apoi a plecat şi mama. Parcă mai ieri am mers alături de colegii mei din clasa întâi conduşi de părinţii lor spre pragul şcolii. Din păcate, eu nu am avut parte de aceleaşi momente de fericire pentru că mama nu era lângă mine. Primul abecedar, primul caiet nu mama mi le-a cumpărat, ci bunica. Nu mama m-a învăţat cum să citesc sau să scriu, nu mama mă ajuta să fac lecţiile. Cu toate acestea primul cuvânt pe care l-am scris a fost „mama”, câteva foi scrise rând sub rând „mama mama mama”. Pentru că îmi era foarte dor de ea. Pentru că vroiam să văd cum arată „mama” măcar pe hârtie”. După plecarea mamei, Veronica a rămas în grija bunicii, omul care a contribuit, în mare parte, la educarea fetei. „Am fost şi mamă şi tată pentru ea”, spune bunica.

Veronica CÂRMANU

Ina CALUŢCAIA

Liliana VÂNTU

După plecarea mamei, Veronica nu a mai văzut-o timp de patru ani. În scurtele şi rarele convorbiri telefonice auzea doar aceleaşi cuvinte: „Să fii fată cuminte şi să o asculţi pe bunica, mama curând o să vină acasă”, îi promitea mama la telefon. „Mi-aş fi dorit ca mama să sune mai des, şi nu doar cu scopul ca să o anunţe pe bunica unde şi cum poate primi banii. Dincolo de nevoia de bani, îmi trebuia mai mult să o am pe mama alături. Şi acum îi simt lipsa mamei. Îmi lipsesc mângâierile care trebuia să fie la timpul lor”, spune Veronica, ascunzându-şi privirea îndurerată. Fata apreciază eforturile depuse de mama ei, însă recunoaşte că indiferent ce sumă de bani ar transfera mama acasă, dragostea părintească nu poate fi transferată de la distanţa de mii de kilometri. „Stăteam la poartă tremurând, emoţiile mă copleşeau. Când am văzut-o mi s-au umplut ochii de lacrimi şi nu ştiam cum să reacţionez, iar ea la fel de emoţionată m-a strâns în braţe. Nimic nu se compară cu îmbrăţişarea mamei, cu mâinile şi pieptul ei cald, cu vorbele ei dulci”, Veronica spune că cel mai fericit moment din viaţa ei a fost acela când mama s-a întors acasă. „Cât de fericiţi sunt acei copii care cresc alături de ambii părinţi, alături de mama şi de tata!”, a constată Veronica.

Din JURNALUL lui Vasile: Când aveam doar patru ani părinţii mei au divorţat. Tata s-a recăsătorit, iar mama a fost nevoită să plece la Moscova. Acolo a semnat un contract de muncă astfel încât timp de cinci ani eu nu mi-am văzut mămica. Acest timp mi s-a părut o veşnicie. Deşi aveam tot ce îmi doream, am fost primul elev care avea un telefon mobil de 500 de dolari, viaţa noastră s-a schimbat radical după moartea bunicii”

Deşi mulţi copii aşteptau cu mare nerăbdare sărbătorile, pentru Vasile erau o adevărată tragedie. „De sărbători simţeam şi mai profund lipsa mamei. Mă uitam cum alţi copii sărbătoresc în sânul familiei şi mi se umplea inima de scârbă. O aveam doar pe bunica alături”, îşi aminteşte băiatul. Bătrâna a fost totul pentru Vasile, ea l-a educat, l-a învăţat să fie puternic şi să ţină piept greutăţilor. Mama revenea acasă, însă cum se terminau banii, ea iarăşi pleca peste hotare, lăsându-şi fiul în grija bunicii. „Nu vă imaginaţi cât de mult am suferit când s-a îmbolnăvit bunica”, spune băiatul, ştergându-şi lacrimile. Mama a revenit urgent acasă. Toţi banii pe care i-a câştigat muncind peste hotare au fost cheltuiţi pentru tratament. Însă nimic nu a mai putut-o ajuta pe bătrână. Femeia care a fost pentru Vasile şi mamă, şi tată, cel mai bun prieten şi îndrumător, în scurt timp s-a stins din viaţă. „Acum suntem într-o situaţie mai gravă decât până la prima mea plecare la Moscova. Avem multe datorii, nu mi-am mai cumpărat o haină timp de trei ani, dar nu mă plâng. Sunt alături de fiul meu şi cred că împreună vom înfrunta toate greutăţile”, spune sigură de sine Tatiana, mama lui Vasile. Femeia regretă că şi-a lăsat copilul când el avea cel mai mult nevoie de susţinerea ei şi s-a hotărât definitiv că nu va mai pleca niciodată în străinătate.

Din JURNALUL Cristinei: „Aveam doar opt ani când în viaţa mea s-au întâmplat două tragedii – a decedat tata, iar mama pentru a ne pune pe picioare pe mine şi pe fratele meu mai mare a plecat peste hotare. De la început, de noi avea grijă bunica, însă după moartea ei fratele meu a hotărât să mă dea la internat.”

Deşi avea foarte multe jucării pe care i le cumpăra mama din banii câştigaţi în străinătate, Cristina nu avea timp să se joace şi nici prieteni nu prea avea. „Eram mică, dar ţin minte că bunica nu-mi permitea să mă joc cu copiii. Permanent îmi găsea ocupații pe lângă casă. În plus ea era bolnavă şi eu, la vârsta de doar opt ani, trebuia să am grijă de bunica”, îşi aminteşte Cristina. Micuţa a fost cea care a şi găsit-o pe bunica fără suflare. „Nu m-am speriat. Am sunat-o pe tanti Svetlana şi am rugat-o s-o anunţe pe mama. Nu am avut curajul să-i spun eu mamei despre moartea bunicii”, spune fata. Pentru Cristina prietena mamei sale pe nume Svetlana Bounegru a devenit un adevărat înger păzitor. Atunci când toate rudele s-au întors cu spatele şi au spus că nu vor să-şi asume responsabilitatea pentru copiii care au rămas singuri după moartea bunicii, ea a fost cea care a spus: „Nu, Cristina nu va merge la internat. Eu voi avea grijă de ea”. Această femeie, absolut străină, a învăţat-o pe Cristina să scrie, să citească, să fie gospodină.

„Timp de nouă ani am văzut-o foarte rar pe mama. De fiecare dată când revine, nu o recunosc. Abia aştept să vină acasă. Parcă simt mirosul bucatelor italiene în bucătăria noastră”, spune visătoare Cristina. Însă de un lucru îi pare rău: la balul de absolvire a liceului, profesorii nu au avut cui spune cât de bravo este Cristina, mama nu a reuşit să vină din Italia. „Sunt departe de copiii mei, dar sunt foarte mândră de ei. Când voi reveni, ştiu că va fi foarte dificil, dar voi încerca să recuperez timpul pierdut şi dragostea maternă de care i-am lipsit”, promite mama Cristinei.

Lionela este una din eroinele campaniei „Jurnalul copilului singur acasă”: „Vreau să vă mulţumesc că aţi scris despre povestea familiei mele. Acum colegii, ştiind prin ce greutăţi trec, mă vor trata altfel”, spune Lionela. În timp ce mama este plecată peste hotare, iar tata a renunţat la ea şi surorile ei mai mici, Lionela este cea care şi-a asumat responsabilitatea de a avea grijă de surioare.