Conu’ Leonida față cu intervenția

Adrian CiubotaruDe ce mai vorbim și scriem despre Ucraina? Să nu ne prefacem că afară plouă: moldovenilor le e cam în cot de războiul din țara vecină. Conflictul ruso-ucrainean redevine interesant pentru concetățenii noștri atunci când mai cade vreun Boeing prin Donbass, pe undeva. În rest, manifestăm, în cel mai bun caz, o indiferență amestecată cu ignoranță. Deseori, constatăm chiar și rea-voință sau prejudecată. Iar când spun rea-voință și prejudecată, nu mă refer exclusiv la alogloți. De puține ori ați auzit, din gura băștinașilor, vorbe de genul: „așa le trebuie la haholi”? Corect! De prea multe ori.

De altfel, ucrainenii au făcut vara aceasta tot ce le-a stat în puteri ca să nu mai împovăreze mintea megieșilor cu vești de pe front. Acum o săptămână și ceva, erau pe punctul de a captura centrele de rezistență ale rebelilor proruși – Donețk și Luhansk. Domnul Putin însă, a câta oară, și-a vădit înclinația pentru dramaturgia în stil baroc, cu subiecte fierbinți, intrigi complexe, antracte inopinate și final sângeros. După introducerea unui nou contingent militar pe direcția Novoazovsk-Mariupol, forțele antitero au fost nevoite să se retragă, iar o parte din ostașii ucraineni s-au pomenit încercuiți (vezi tragedia de la Ilovaisk). Astfel, toată lumea civilizată este obligată acum să revină la subiectul „transnistrizării” Donbassului, pe care urmează să-l discute dintr-un unghi mai ascuțit ca oricând.

La fel ar trebui să procedăm și noi, chiar dacă atenția pare să ne fie captivată, în momentul de față, de evenimente, aparent, mai importante: alegerile parlamentare. Cred că războiul din Ucraina ar trebui să ocupe, laolaltă cu plebiscitul din noiembrie, prim-planul tuturor buletinelor de știri și al emisiunilor de analiză politică, prima pagină a tuturor publicațiilor și site-urilor dedicate politicului. Aceasta pentru că atitudinea față de războiul ruso-ucrainean ne va defini identitatea noastră ca stat și națiune politică într-o măsură la fel de mare ca și opțiunile pe care le vom exprima pe 30 noiembrie. Mai mult, opțiunile noastre locale vor fi determinate inclusiv de atitudinea față de ceea ce se întâmplă în Estul Ucrainei.

De ce spun acest lucru? Din motiv că am neglijat prea mult timp tot ce se întâmplă în Ucraina. Nu ne spunea oare Mircea V. Ciobanu, încă prin decembrie anul trecut, într-unul din articolele sale publicate în Jurnal de Chișinău (Maidanul ucrainean și maidanezii Kremlinului http://www.jc.md/a-politice-maidanul-ucrainean-si-maidanezii-kremlinului/), că nu luăm poziție față de Maidanul de la Kiev, nici politicienii și nici cetățenii, și că interesul nostru față de revoluția vecinilor e mai curând unul „sportiv”? Câți politicieni, ziariști etc. au reacționat la îndemnul acestui autor de a pune în discuție acest subiect? Dacă veți crede cumva că au fost „destui”, vă recomand să răsfoiți presa din ianuarie-februarie a.c. și să vă desfătați, așa cum m-am desfătat și eu, căutându-i acolo unde nu prea erau de găsit. Abia în martie, după anexarea Crimeii, Maidanul a încetat să mai fie o simplă știre, sechestrând, pentru o vreme, spațiul dezbaterilor publice. Cu timpul însă, Maidanul, răsturnarea lui Ianukovici, reacția bolnăvicioasă și criminală a lui Putin, ciocnirile din Donbass au devenit rutină ziaristică, un mod de a umple pagina sau „eterul” TV cu vreo senzație, cu vreo cifră șocantă de morți și răniți, cu statistica armelor și banilor introduși sau scoși din Ucraina etc.

Observ și azi, la numai câteva zile de la invazia deschisă a trupelor rusești în Ucraina de Est, că accidentele rutiere și gâlcevile feudalilor (numite și „campanie electorală”) sau ale iobagilor din partea locului rămân evenimentele centrale ale mass-mediei moldovenești. Acest protv-ism românesc de speță balcanică, reciclat la nesfârșit de posturile noastre de televiziune, această mahalagizare a presei, nu mai sunt amuzante și nu mai pot fi nici înțelese, nici acceptate (ca realități ale pieţei mediatice) și nici măcar compătimite pentru neghiobia lor. Suntem în pragul unui conflict de durată, care riscă să depășească nu numai hotarele regiunilor Donețk și Luhansk. Pe fundalul unei veritabile ciocniri a civilizațiilor, riscăm să arătăm ca celebrul con Leonida. Cu o singură, dar substanțială, diferență: personajul lui Caragiale ia „lăsata secului” drept zurbă, pe când noi luăm războiul adevărat drept cheful băcanului. Și ce mă descumpăneşte mai tare este expresia tâmpă care ni se întipărește pe fețe atunci când tratăm „problema ucraineană” cu detaşarea omniscientă și înțelepciunea celui „pățit”. Ce, nu știm oare că „trasul la pistoale” e un „obicei mitocănesc”?

Adrian Ciubotaru