Contrabasul călător al lui Iacob Lungu

O lecție cum poți fi pe scenă sau în clasa de studiu, în turnee sau acasă, în muzica populară, clasică sau de agrement

S-a născut la 22 septembrie 1952 în satul Măcăreuca, r-l Drochia. Studii la Școala de Muzică „E. Coca”, astăzi Liceul de Muzică „Ciprian Porumbescu”, mai întâi la clasa de vioară, apoi de contrabas (1959 – 1970), și Institutul de Arte „G. Musicescu”, facultatea interpreți, catedra instrumente de coarde, specialitatea contrabas (1970 – 1975). Este angajat contrabasist în Orchestra simfonică a Radioteleviziunii (1974; 1976 – 1978) și în mai multe orchestre de muzică populară: „Hora” (director artistic I. Burdin, 1972, 1973), „Miorița” (dirijor V. Goia, 1978 – 1985), „Veselia” (O. Nedelea, 1990 – 1995), orchestre cu care întreprinde numeroase turnee în mai multe țări ale lumii.

În 1995 – 2001, este angajat de Agenția italiană „Cafe Concerto Strauss”, contrabasul său completând sextetul instrumental „Cafe Florian”, cu apariții atât în orașul „plutitor”, cât și în diferite regiuni ale Peninsulei Italice; mai face parte și din trio de agrement de pe navele de croazieră „Costa” și „MSC”, cu un traseu Marea Mediterană, Marea Nordică, Marea Caraibelor. Lutier la firma „Saga Musical Instrument” din San Francisco, SUA.

Revenit definitiv la Chișinău, este contrabasist în orchestrele „Folclor” (2002 – 2004) și „Fluieraș” (2005 – 2008). Profesor de contrabas la Școala de muzică din Strășeni (1976), apoi la Școala de arte „V. Poleakov” din Chișinău (din 1981 până în prezent), unde este numit șef al catedrei instrumente naționale (2019). Semnează piese instrumentale și aranjamente pentru lucrări în stil popular înregistrate de Orchestra „Folclor” la Radio Moldova. Căsătorit, are două fiice și trei nepoți: Ian, David și Elisa.

Înalt, masiv și lung, contrabasul nu i s-ar potrivi lui Iacob, chiar dacă are numele Lungu, pentru că, scund de statură, mai având și o expresie bonomă a feței, el contrazice categoric gravitatea sonică a instrumentului său impozant. Un paradox, dar și o înfrățire, o combinație plină de originalitate, din care contrabasistul Iacob Lungu și-a făcut o profesie pentru o viață. E o combinație ambițioasă: stăpânești un instrument voluminos (și nu el pe tine!) și scoți din el esențialul – reperul mișcării, basul de contrapunct al armoniei într-o orchestră simfonică sau basul propulsor armonic și ritmic în cea de muzică populară.

Da, contrabasul lui Iacob nu e regina-vioară, dar în alaiul orchestral ce o însoțește, în care o urmărește fidel și-i răspunde prompt, oferindu-i stabilitate în zborurile ei fanteziste, rolul și locul lui e de neînlocuit. O voce gravă în florilegiul culorilor orchestrale și, tot el, un far de veghe semnalând ritmic locația unde se află, pentru moment, periplul plutitor al partiturii.

Urcat pe un suport (am vrut să spun scăunel), Iacob Lungu își cuprinde delicat, dar ferm, instrumentul de gât, nu-l strangulează, îl cuprinde discret pentru a îmblânzi cele patru corzi ca să răspundă arcușului, unul agitat și energic, care vrea gravitate, ordine, uneori replici amenințătoare și avertismente dramatice. „Orgolii, frustrări, contrabasul meu nu suportă”, mă lămurește contrabasistul. „Ca să fii stăpânul lui, e nevoie de multă răbdare și foarte mult exercițiu”.

„Ceea ce mi-a plăcut să fiu, acesta am fost”

Îl cred. Anii de studii la Școala specială de muzică „E. Coca” și la facultate au rezultat cu profesionistul notist Iacob Lungu, solicitat în cele mai diferite orchestre și ansambluri, preferențial, cele de muzică populară, la „Folclor” și „Fluieraș” și la toate celelalte în vogă în anii  ’80 – ’90 și mai încoace, în noul mileniu. Dar au mai fost și tarafurile de amatori, aceste „întovărășiri” ocazionale însoțind o nuntă ori o altă sărbătoare a românilor, în care, cu siguranță, Iacob a văzut cum arcușul țiganului lăutar, muzicant nativ, poate să scoată și fără note, doar cu auzul și mișcarea sigură, o figură miraculoasă ca la circ. Le-a aplicat pe ambele și a fost eficient: „Ceea ce am vrut și mi-a plăcut să fiu, acesta am fost”.

Contrabasul lui Iacob Lungu a fost, după atâta asediu și răbdare, mai întâi un mare călător. Pe diverse „ambarcațiuni”, mai întâi sovietice, de „prietenie cu țările lumii”, apoi independente, pe cont propriu, prin contracte cu agenții italiene, apoi pe nave de croazieră populate de turiști înstăriți, Iacob Lungu a întreprins o lungă și spectaculoasă călătorie, practic, pe întreg mapamondul. În diverse componențe, în orchestre de muzică populară, în sextet sau trio, contrabasul său nu a avut răgaz aproape trei decenii, schimbând fusuri orare, ținuturi și oameni diferiți, energii și percepții diferite – din Europa și până în Asia, din America de Nord până în cea de Sud, cu trasee prin mări și oceane, insule, insulițe și continente, țări și orașe muzicale, unde îți știu pe de rost repertoriul, ori țări maiestuoase care te copleșesc prin grandoare și mod de organizare.

Iacob Lungu, păstrând încă emoția de altădată: „Japonia, SUA, Costa Rica, Puerto Rico, Spania, Portugalia, Franța, Germania, Turcia, Siria, când era pace – toate și multe altele s-au amestecat în amintirile mele și m-au făcut să înțeleg că viața este prea scurtă ca să poți cuprinde o lume atât de mare”. Muzica populară românească, bijuteriile clasice, strauss-urile, piesele café-concert, polcile, galopurile au fost (punctează el sincopat), oricum, pe placul tuturor oriunde în lume, bacșișurile au curs generos, mai ales în Veneția, plină ochi de turiști, unii dintre ei mai speciali, mai sensibili și mai avuți ca să invite, din contul lor, sextetul Agenției „Cafe Concerto Strauss” (bineînțeles, împreună cu contrabasul) pentru evenimentele lor private din altă țară.

Marinar de cursă lungă, contrabasul

Peisaje exotice cu struți și crocodili, Groenlanda cu ghețari încă netopiți, țări miraculoase care îți taie respirația, fețe curioase și relaxate scăldându-se în atmosfera confortabilă de café-concert, lentilele ochelarilor (o mulțime!) strălucind și țintind muzicienii în sala de concert a navei, berea gustoasă, la nemți, care te face, de la un punct, să înțelegi până și germana, America aspră și nemiloasă, unde dormi direct pe saltea și ești lutier, ajustând instrumentele să sune în armonie, contrabasul tău însă nu găsește aici armonie. Și tristețea sfâșietoare de a nu fi acasă, lângă ai tăi, când a decedat mama, și stai să asculți, în solitudine, un CD cu propriul cântec – „Departe sunt de tine, mamă”… Marinar de cursă lu-u-ungă acest contrabas al lui Iacob Lungu.

Acasă, instrumentul său își ia un respiro și se relaxează protejat de o husă. Iar Iacob Lungu își schimbă papionul scenic cu cravata și costumul de profesor la Școala de arte „V. Poleacov”. Clasa sa e dominată de trei contrabasuri școlărești, dar, oricum, la fel de impunătoare, la care se chinuie, învățând, alte generații de contrabasiști; el le arată, după Metoda lui Mazureanu, după Studii ungurești și rusești, dar și după secretele știute de el, cum anume să cuprinzi discret, ca să nu strangulezi, gâtul corzilor de sunet grav din partida orchestrală.

Își mai fortifică elevii cu un Studiu lăutăresc, cu diferite aranjamente pentru contrabas marca prof. Iacob Lungu, stimulându-le imaginația – și dedicația! – cu imaginile unei panoplii expuse în clasă ale contrabasului său călător în toate colțurile lumii. E ca o lecție cum anume poți fi pe scenă sau în clasa de studiu, în turnee sau acasă, în muzica populară, clasică sau de agrement, cum poți să-ți găsești, așa pasionat, fidel și scund cum ești, vocea ta virilă de bas la contrabas pe-o viață.

Rodica Iuncu

The following two tabs change content below.
Avatar

Jurnal de Chișinău