Consumatorul de cultură // Ruperea rândurilor

La noi, lumea artistică e situată la extreme: geniali sau diletanţi. Fiecare tabără se (auto) consideră plină de har şi necesară neamului & umanităţii, iar tabăra adversă este „inutilă şi lipsită de valoare”.

Rădăcinile imediate ale acestei stări confuze sunt tăinuite în recentul sistem totalitar al „dirijării” culturii. Artiştii erau instruiţi ce să producă, poporul era dresat ce să consume. Nemulţumiţii făceau mica lor disidenţă culturală: artiştii învăţau să creeze de la cei (semi)interzişi (de regulă, avangardişti sau estetişti pur-sânge), iar consumatorul prefera, subversiv, literatura erotică sau filmele de groază.

Când a căzut cortina de fier, fiecare a beneficiat după bunul său plac de libertăţi. Artiştii au început (în sfârşit!) să producă opere avangardiste, abstracte, sau pop-art, să imite Oglinda şi Călăuza lui Tarkovski, Ulise al lui Joyce, ceasurile fluide ale lui Dali şi pictura nonfigurativă sau fotorealistă. Iar consumatorul fericit şi-a procurat (ura!) colecţia cu filme horror, cu Emanuelle sau cu Tom şi Jerry. Nu există un teren comun, pe care să se regăsească aceste lumi paralele: producătorii şi consumatorii. Orice apropiere le amintea de blestematul trecut comun.

Rarele întâlniri se întâmplă doar atunci când „creatorul” simte acut gustul consumatorului, se autosupune unui exerciţiu masochist şi îşi satisface, estetic, „clientul”. Colegii îi reproşează că s-a tabloidizat, noii admiratori încă îl privesc cu suspiciune. Un timp, coincidenţa de cerere şi ofertă a existat: pe terenul „artei patriotice”, interzisă pe timpurile sovietice. Erupţia a fost însă prea puternică pentru a mai respecta şi un nivel artistic onorabil. Ulterior, artistul şi-a căutat de preocupările sale estetice, elitare, iar publicul – de marfa ieftină, accesibilă, manelistă, de la talciok şi de la piaţa second-hand a artei.

Adina Popescu scria, în Dilema veche despre o prăpastie dintre cultura „adevărată”, practicată doar „la nivel înalt”, şi oamenii de rând: „Situaţia este asemănătoare cu cea a societăţii noastre în general, împărţită între bogaţi sau săraci. Nu avem o clasă «de mijloc» a consumatorilor de cultură. Avem elite culturale şi ignoranţi.”.

Artiştii veritabili, cei care creează o artă haute-couture, trebuie să fie interesaţi ca masele consumatoare să-i perceapă fără ca ei, artiştii, să se tabloidizeze. E nevoie, în acest caz, de un recurs la normalitate, trecând printr-un exerciţiu de lichidare a handicapului estetic (un „likbez” cultural, cum ar veni).

Putem intui nişte modele. Dacă publicul care ascultă muzică clasică este mai bine pregătit decât cel care consumă literatură şi artă plastică, e poate şi meritul instituţiilor muzicale. Dincolo de studierea instrumentului, elevul-studentul are posibilitatea să audieze muzica bună, să fie, în primul rând, un consumator, abia apoi un interpret sau un producător de muzică. Posibilităţile facultăţilor de Litere sunt mai mari, dar lucrul nu se produce (încă?). De vină-i ideologizarea de pe timpuri şi o re-ideologizare, acum, fenomen care a pus între paranteze criteriile estetice.

În toată lumea, există deprinderea firească de a gusta din fructul estetic, uneori obişnuit, alteori exotic, uneori otrăvit, alteori pur ecologic. Vizitatorul pinacotecii nu e numaidecât un (viitor) pictor, iar cel care merge la Operă nu e un student la Conservator sau critic muzical.

Poate că vernisajele, concertele, cenaclurile şi întâlnirile cu cititorii ar trebui să-şi propună educarea consumatorului de calitate, nu multiplicarea unei arte mediocre şi proliferarea artiştilor de duzină?

Mircea V. Ciobanu