Conspiraţie şi martiraj

Mircea V. Ciobanu

 

În stânga (pe hartă) – România, ţara de dor, atât de diferită, atât de neomogenă politic, atât de pluralistă, în interior; în dreapta (pe hartă, da) – Ucraina, sora de suferinţă (împrăştiată şi ea în preferinţe politice, dar şi un fel de hoaţă în raport cu noi, care mai stăpâneşte nişte pământuri de ale noastre şi fură limba alor noştri de acolo).

În stânga, dar ceva mai departe – Europa, leagănul civilizaţiei moderne, atât de visată, atât de râvnită, dar şi încă şi mai diferită (sau: diferită din oficiu, din principiu!); în dreapta, puţin mai departe, Rusia, atât de apropiată – pe alocuri chiar înrudită, fie şi prin mezalianţă – dar atât de străină, atât de duşmană!

Mai la nord, pe acelaşi meridian, balticii, colegi de drumeţie şi fraţi de destin până la un punct, uşor aroganţi şi distanţi, pe care îi invidiem, pentru că au mers mult mai departe, pe când noi am bătut pasul pe loc; ceva mai la sud, în acelaşi fus orar, evreii (inclusiv, „ai noştri”, repatriaţi pe Pământul Făgăduinţei), pe care îi invidiem şi mai mult.

În interior, nu ca într-un ţarc-rezervaţie (acolo ne-am fi simţit încă liberi), ci ca într-un borcan cu sardine (recte: cu scorpioni), noi. Divizaţi spaţial-teritorial, pe două-trei felioare-şfichiuri de teritoriu, apoi pe culori şi nuanţe politice şi ideologice, apoi pe capricii, principii şi criterii particulare (dar intransigente!) în interiorul castei, apoi fiecare cu frământările şi îndoielile, cu rupturile lui, în lăuntrul fiinţei…

Cum, Doamne, după asta să nu fim fatalişti şi să nu construim scenarii conspiraţioniste?

Şi, în context (mai şi privind la TV scene cum vreun Al Capone autohton pune la cale împărţirea sferelor politice – împărţirea lumii! – cu un Isaev-Stierlitz rotofei), declinându-ne orice responsabilitate pentru micimea noastră, pentru stângăciile noastre, pentru călcatul în străchini, pentru ne-isprăvnicia noastră. Pentru că, vezi, Doamne, tot ce ni se întâmplă, ar fi un plan al conjuraţiei mondiale (sau, mai concret, al ruşilor, al evreimii, al americanilor, al imperialismului, al kominternului, al mafiei universale, al masonilor), din cauza noastră pornind războaie şi încheindu-se pacea mondială. Nici mai mult, nici mai puţin.

Fatalismul şi teoriile conspiraţiei, senzaţia că suntem înconjuraţi şi înşelaţi că suntem doar o monedă de schimb între marile puteri – toate ne insuflă un soi de disperare din care nu poate să iasă nicio iniţiativă. Doar văicăreli. Din care nu se pot naşte oameni cu spirit activ sau, altfel spus, din care nu pot să iasă eroi, ci doar martiri. Martiri într-un fel suntem, cu toţii (şi ne amintim, cu plăcere masochistă, de jugul turcesc sau rusesc, de ţară în calea tuturor relelor, de gulaguri şi de războaie). Ce să mai vorbim, un popor de martiri, un popor martir (ce patetic!).

Ne mai ajută şi contextul. Astfel, toţi neisprăviţii în politică şi toţi hoţii, de îndată ce sunt debarcaţi sau condamnaţi, prin felul cum îi tratăm, în scurt timp devin martiri. Bineînţeles că s-au străduit în acest sens acuzatorii, dar activişti alde Filat sau Usatîi sunt azi priviţi ca disidenţi. Pe contrasens, îşi pregătesc soclul pentru viitoarele statui de martiri alde Plahotniuc et Co, Ilan Şor şi alţii, persecutaţi, bineînţeles, pe nedrept. Unii şi aceiaşi procurori, unii şi aceiaşi judecători, o dată taie şi spânzură, altă dată îi scot basma curată pe cei acuzaţi (dar deja cu aura de mucenici).

Indivizii cu personalitate, eroii, generează mituri. Personajele lipsite de personalitate, slugarnicii, mediocrităţile, conjuncturiştii etc. generează teorii conspiraţioniste şi „martiri”.  De fapt, înlocuiesc realitatea cu un teatru de marionete. Şi nu doar câteva figuri mai evidente sunt păpuşile unora care trag sforile, ci fiecare (iar comentatorii în primul rând) devin nişte marionete, care fac jocul unor păpuşari ce profită de asta. Comentatorii înşişi devin nişte măşti (sau îşi pun nişte măşti) luptând teatral-disperat cu demonii pe care şi i-au inventat, în loc să sugereze lumii să mai facă şi ceva util. Să încerce să lupte, real, cu duşmanii din sine, să-şi construiască propriul destin. În pofida „conspiraţiei mondiale”, a suprarealiştilor geo-politicii, în pofida oponenţilor reali sau închipuiţi, dar şi în pofida realelor vise ale cuiva de a ne folosi în jocuri. Pentru că mai depinde şi de fiecare, nu doar de Big Brotherii obscuri, fie reali sau imaginari.

P.S. Notă explicativă (ştiinţifică). Principial, omul se deosebeşte de necuvântătoare prin faptul că are, în plus, o genă răzvrătită. Gena surprizei. A imprevizibilului. Cea care îl face uneori să gafeze, să greşească, ieşind din tipare, dar care, tot ea, îl face să evolueze, să descopere, să inventeze, să progreseze.

Nu e o problemă cu autorii teoriilor conspiraţioniste (până la un punct, inventarea monştrilor şi miturile fataliste sunt şi ele jocuri ale imaginaţiei creative). În virtutea adevărului din alineatul de mai sus, omul se deosebeşte de alte fiinţe şi prin faptul că poate privi lucrurile din mai multe perspective, dar „conspirologii” noştri preferă să reducă totul la o singură explicaţie. Deh, aşa înţeleg ei lucrurile şi realitatea. Mai rău e că insistă să impună şi altora această vrăjeală cu frankensteinii.

În principiu, omul toată viaţa luptă împotriva datelor propriei zodii, împotriva predestinării şi fatalităţii. Oricât de bine programat în ADN-ul său irepetabil, el are şi acea genă rebelă, acel electron liber, capabil să iniţieze şi alte circuite. Ergo: logica şi determinismul, elemente fireşti ale gândirii, nu înseamnă deloc gândire liniară şi cântec monoton şi obsesiv, din – aceleaşi – trei acorduri înspăimântătoare.

 

 

 

 

 

The following two tabs change content below.
Mircea V. Ciobanu

Mircea V. Ciobanu