Consecinţele revenirii la semiprezidenţialism

REFERENDUM // Soluţia alegerii directe a preşedintelui este riscantă pe termen lung. Pe termen scurt, însă, pare a fi cea mai bună opţiune, în special pentru Alianţă

La 7 iulie, Parlamentul Republicii Moldova a stabilit data de 5 septembrie pentru desfăşurarea referendumului constituţional pentru modificarea procedurii de alegere a preşedintelui ţării.
Potrivit deciziei Parlamentului, în cadrul referendumului va fi formulată o singură întrebare: “Sunteţi pentru modificarea Constituţiei care să permită alegerea preşedintelui Republicii Moldova de către întreg poporul?”

Urmările schimbării

În primul rând, întrebarea este dacă sistemele semiprezidenţiale sunt bune pentru democraţie şi dezvoltare economică. Politologii dezbat această problemă de vreo câteva decenii, fără a fi ajuns la o concluzie concretă. Este clar însă că semiprezidenţialismul este problematic din cauza riscului apariţiei unor conflicte dintre Parlament şi preşedinte. Ambele instituţii sunt alese direct de popor şi pot pretinde susţinerea acestuia. Din punct de vedere istoric, această problemă a apărut şi în Republica Moldova, când dnii Snegur şi Lucinschi aveau stări de tensiune în raport cu legislatorii. În special în situaţia în care niciun partid nu pare că va obţine o majoritate în Parlament, preşedintele Moldovei va fi nevoit să coordoneze o coaliţie cu care s-ar putea să aibă conflicte. România este un exemplu bun în acest caz.

Până la urmă însă, un articol recent de Jose Antonio Cheibub şi Svitlana Chernych (2009, Are Semi-Presidential Constitutions Bad for Democratic Performance) indică faptul că sistemele semiprezidenţiale nu sunt prin definiţie proaste. În condiţiile Republicii Moldova, însă, există un număr de riscuri şi probleme care sunt eclipsate în acest moment de dorinţa de depăşire a crizei politice cu orice preţ.

Probleme posibile

Trebuie să menţionăm de la început că, pe termen scurt, reintroducerea sistemului semiprezidenţial în Moldova pare a fi o soluţie rezonabilă pentru depăşirea crizei politice. PCRM-ul şi Alianţa sunt încă într-un conflict intens şi un consens este improbabil. În plus, această soluţie are şi susţinerea cetăţenilor. Soluţia PCRM-ului – de a ajunge eventual la votarea preşedintelui printr-o majoritate simplă – ar elimina, practic, necesitatea unei instituţii prezidenţiale fiindcă ar concentra puterea în mâna unei majorităţi şi ar transforma sistemul într-unul efectiv parlamentar.

Aşadar, pe termen scurt, Alianţa a găsit o soluţie acceptabilă. Pe termen lung, însă, există un număr de riscuri. Înainte de a le menţiona, să presupunem că partidele Alianţei nu au, în acest moment, altă opţiune decât cooperarea în Parlamentul următor. Relaţia fiecărui partid al coaliţiei cu PCRM-ul este mai proastă decât relaţia cu celelalte partide. Este probabilă, deci, recrearea, într-o formulă sau alta, a Alianţei.

În primul rând, unul dintre motivele principale pentru care Alianţa susţine reformarea sistemului electoral este acela că are doi prezidenţiabili puternici: Marian Lupu şi Vlad Filat. Mihai Ghimpu ar putea fi al treilea candidat competitiv. În acelaşi timp, PCRM-ul pare a fi într-o criză de cadre destul de acută după ce Vladimir Voronin a eclipsat apariţia cel puţin a unui lider comunist de talie naţională. În sondajele de opinie, dnii Lupu, Filat şi, mai puţin, Mihai Ghimpu, ocupă, de obicei, primele locuri, alături de dl Voronin.

Riscuri inevitabile

Riscul care poate apărea aici, însă, depinde de candidaţii posibili şi de cooperarea partidelor Alianţei la alegeri. Revenirea la sistemul semiprezidenţial se bazează pe opinia că dl Voronin nu mai poate candida. PCRM-ul spune că va întreba Curtea Constituţională dacă este posibil acest lucru, în timp ce membrii Alianţei şi analiştii spun că fostul preşedinte nu mai are acest drept. Dacă dl Voronin candidează, ar putea câştiga, în care caz am putea avea un sistem în care un preşedinte extrem de jucător, dacă ar fi să parafrazăm o noţiune folosită la Bucureşti, va lupta cu un Parlament fragmentat, fără o majoritate. Criza politică va continua.

În al doilea rând, a apărut deja întrebarea dacă Alianţa va avea un singur candidat, întrebare care nu este atât de naivă precum pare. Cel mai probabil, vor exista două tururi de scrutin, fiindcă este puţin probabil că cineva va câştiga din primul tur. În acest context, ideea unui singur candidat s-ar putea să fie o greşeală fiindcă ar permite comuniştilor să intre în turul doi fără nicio problemă. Candidatul unic ar crea, artificial, doar doi candidaţi viabili. Unul dintre ei ar fi un comunist. În acelaşi timp, opţiunea unor candidaţi multipli ar putea avea acelaşi efect. Imaginaţi-vă că în noiembrie 2010 candidează Marian Lupu, Vlad Filat şi Mihai Ghimpu, din partea Alianţei, şi un candidat comunist. PCRM-ul ar lua, în mod sigur, destule voturi pentru a accede în turul doi după ce cei trei candidaţi ai Alianţei ar lua fiecare câte mai puţin. Care este, atunci, soluţia? Este greu de spus. Ştim că Marian Lupu va candida. Ştim că va candida un comunist care va avea şanse mari să intre în turul doi.

Doza de realism

Scopul Alianţei ar fi prevenirea intrării PCRM-ului în turul doi. Acest lucru ar putea fi posibil numai dacă Alianţa propune doi candidaţi: Marian Lupu pe stânga şi Vlad Filat pe dreapta (dl Filat este cel mai popular lider al Alianţei şi are priză la electoratul de centru-dreapta). Dl Lupu şi dl Filat ar semna un „pact de neagresiune” şi şi-ar îndrepta focul spre comunişti. Dacă dl Lupu reuşeşte să atragă destui susţinători comunişti de partea sa şi dacă dl Filat are susţinerea eşichierului de centru-dreapta şi dreapta, comuniştii ar putea pierde din turul I. Probabilitatea unei astfel de strategii este, însă, mică. De obicei, un partid cu un candidat puternic la prezidenţiale are şansa să câştige mai multe voturi decât un partid fără un candidat. În acest caz, Partidul Liberal şi Alianţa Moldova Noastră ar trebui să accepte să nu ofere un candidat în condiţiile în care scad în sondaje, iar un candidat prezidenţial le-ar spori popularitatea.

În al treilea rând, un preşedinte al Alianţei ar putea, în mod ironic, dezbina coaliţia. Dacă va câştiga Marian Lupu, acesta va avea o influenţă mai mare într-o posibilă Alianţă. În plus, dl Lupu s-ar putea să insiste asupra unor puteri mai mari pentru instituţia prezidenţială, în special dacă are susţinerea poporului pentru acest lucru. Dacă va câştiga Vlad Filat sau un alt candidat, dl Lupu s-ar putea simţi trădat de foştii colegi de Alianţă şi ar putea fi mai tentat să li se alăture comuniştilor într-o coaliţie.

După cum se vede, soluţia alegerii directe a preşedintelui este riscantă pe termen lung. Pe termen scurt, însă, pare a fi cea mai bună opţiune, în special pentru Alianţă. Coaliţia de guvernământ încearcă să-şi consolideze puterea şi speră că va avea şi majoritatea în Parlament, şi Președinția, în care caz va putea implementa reformele pe care le doreşte. Această speranţă nu este imposibilă, dar ar trebui consolidată cu o doză de realism. Deşi alegerea directă a preşedintelui va permite ieşirea din criza politică imediată, se vor crea premisele pentru alte crize în următorii ani. Din acest motiv, Alianţa va trebui să continue implementarea unor reforme instituţionale majore pentru evitarea acestor capcane. Mai important, ar fi o greşeală colosală a Alianţei dacă aceasta nu îşi va coordona acţiunile în timpul alegerilor parlamentare şi, în special, în timpul alegerilor prezidenţiale. Dacă se dizolvă coaliţia, PCRM-ul va lupta cu un set de trei sau patru partide care sunt individual mai slabe decât comuniştii.

Aşadar, după alegerile prezidenţiale şi cele parlamentare, greul abia va începe.

Cristian Canţîr

The following two tabs change content below.