Condamnat la suferinţă

CERNOBÎL // Cronica schilodirii unui om

„În 1987, după jumătate de an de la întoarcerea de la Cernobîl, a început să mă doară stomacul, în 1992, am fost operat de ulcer, mi-a fost redus cu două treimi stomacul, în 1993, mi-a fost scoasă fierea, în 1998, au început să mă doară picioarele, în 2000, mi s-a făcut flebectomie şi mi s-au amputat două degete de la piciorul drept, în 2003, acelaşi picior mi-a fost amputat de sub genunchi, în 2006, mi-a fost amputat piciorul stâng de sub genunchi, în 2009, mi-a fost amputat de mai sus piciorul drept”, este supliciul unui participant la lichidarea consecinţelor avariei de la Cernobîl, numit „sindromul Cernobîl”.

Gheorghe Stratulat, Chiştelniţa, Teleneşti, pe 4 iunie 1986, se afla la Şcoala de Iluminare Culturală din Soroca, unde îşi făcea studiile. A fost luat la ora 00.00 la Comisariatul Militar Soroca, şi, împreună cu alţi mobilizaţi, a fost transportat la Comisariatul Militar Căuşeni, unde au fost concentrate toate persoanele mobilizate din RSS Moldovenească (circa 800 de oameni), până atunci, nu i se spusese unde va fi dus. După aceea, au fost transportaţi în regiunea Odesa, la poligonul de la Tarutino.

Mobilizarea

„Acolo ni s-a spus că plecăm, pentru o lună de zile, pentru a ajuta poporul sovietic ucrainean la lichidarea consecinţelor avariei de la Cernobîl! Nu-mi dădeam seama unde merg. În timpul serviciului militar, am fost soldat chimist, am învăţat vreo patru luni cum să folosesc dozimetrul, însă nu l-am utilizat niciodată în situaţie de avarie”, relatează Stratulat.

În loc de echipament, mască de tifon

Ajunşi în regiunea Ivankovo, parcă s-au pomenit pe altă lume şi în alt anotimp: „Frunzele copacilor erau cafenii, nu era ţipenie de om, aproape toţi fuseseră evacuaţi, rămăseseră nişte animale rătăcite, de noi s-au lipit o vacă şi nişte gâşte, îşi căutau stăpâni”.

Primele zile au descărcat ciment din vagoane la Pripeat’, pentru construcţia sarcofagului Centralei atomoelectrice. „După o săptămână, am fost trimişi la staţie. Ne-au dat nişte haine impregnate cu o substanţă care mirosea neplăcut, când intram în zonă, îmbrăcam o mască de tifon pe care o aruncam după câteva ore, deoarece se îmbiba cu un miros neplăcut şi se făcea cafenie. După opt ore de lucru, ni se dădea câte o linguriţă de iod”.

Alimentele de bază erau varza de mare şi untul, „fructele, legumele şi carnea erau excluse din alimentaţie, deoarece erau contaminate. Cât ne-am aflat acolo, în râul din care se lua apă pentru a stropi şoseaua, ca să nu se ridice praful, peştii creşteau văzând cu ochii, era un peşte cu un cap mare care arăta caraghios”.

Moldovenii, gospodari şi la Cernobîl

Pentru o zi de lucru primeau câte 100 de ruble (la staţie) şi 80 de ruble (în zona de 30 de km), „le luam când doream, la sfârşitul zilei sau la sfârşitul săptămânii”. „Atunci, aceştia erau bani, nu conştientizam ce ne va costa aflarea acolo şi că, în raport cu suferinţa pe care o suport acum, nu valorează nimic.”

Ca pretutindeni, moldovenii au manifestat spirit de gospodar şi la Cernobîl: „Toate maşinile care intrau în zona iradiată erau duse la cimitirul de fiare. Şi având în vedere că se puteau alege cu nişte piese deficit pe gratis, băieţii, după program, munceau de zor la demontat… demontau piesele, făceau pachete şi le trimiteau acasă, cum trimit astăzi de la Moscova instrumente de construcţie”.

Lăsaţi de izbelişte

După ce a trecut o lună, a fost obligat să stea peste termen. „Nu avea cine ne înlocui, lumea a aflat ce s-a întâmplat la Cernobîl şi se eschiva, armata încă nu participa la lichidarea consecinţelor avariei. Când veneau noile contingente de lichidatori, trebuia să mergem la punctul de control ca să găsim pe cineva să ne înlocuiască, cu timpul însă, ne-am împăcat cu gândul că, odată şi odată, ne va schimba şi pe noi cineva…”

A lucrat în zona contaminată 45 de zile, din care 13 în Centrala atomoelectrică: „Corpul uman nu trebuia să depăşească 25 de roentgeni; în fiecare zi, cât lucram în centrală, se considera că acumulăm câte doi roentgeni. Cei care depăşeau această doză erau internaţi în spitalele din Kiev”.

În primii cinci ani după ce a revenit de la Cernobîl, când a început să resimtă consecinţele, medicii şi autorităţile îi răspundeau sec la rugăminţile sale de a i se acorda ajutor: „Nu te-am trimis eu!”.

 

Ilie Gulca

The following two tabs change content below.