Comportament mimetic şi influenţe literare

Sandu, autorul-personaj, repetă în toate romanele despre „veşnica lui veleitate de pedagog”: îşi educă iubitele să citească şi să asculte muzică bună

Conform sondajului naţional din 2008, romanul de dragoste este cel mai citit la noi. Dar când am căutat titluri de carte preferată, am găsit de regulă ecranizări ca „Pasărea Spin”, după romanul scriitoarei Colleen McCullough şi „Pe aripile vântului” după Margaret Mitchel. Nu găseşti printre preferinţe cărţi foarte bune de scriitori români: „Adela”, roman-eseu de Garabet Ibrăileanu, romanele lui Anton Holban sau „Luntrea lui Caron” de Lucian Blaga.

Toate trei îşi trag substanţa preponderent din biografia scriitorului, din suferinţele lui reale. E. Lovinescu spunea despre opera nepotului său Anton Holban că are „un caracter de autenticitate psihologică de mult mai mare merit decât dacă ar fi scris din imaginaţie”. Volumul 43 din colecţia „Biblioteca pentru toţi”, relansată în 2009, cuprinde romanele lui A. Holban „O moarte care nu dovedeşte nimic”, „Ioana” şi „Jocurile Daniei”, ultimul tipărit peste decenii de la moartea autorului, ca şi romanul lui Blaga.

„Adevărul sufletesc este aşa de complicat”

În „Testamentul literar” publicat în anul morţii sale (1937) Anton Holban se întreba ce e superior în literatură: dinamicul ori staticul? Şi răspundea tot el afirmând că literatura nu este numai divertisment, ci şi expresia vieţii celei mai intime. Termenul oximoronic de „acţiune statică” este lansat de el pentru a justifica metoda folosită, a observaţiei detaliului, „artă care prezintă garanţii de adevăr” în descrierea vieţii sufleteşti: „De când mă ştiu, am încercat să citesc în mine”. Acest tip de lectură este însă un chin: „Adevărul sufletesc este aşa de complicat!”. Observându-şi mişcările sufletului în relaţia de dragoste, Holban descoperă că, făcând concesii ca să placă femeii, este pândit de pericolul de a-şi clădi „o personalitate sufletească falsă”.

Irina este o iubită cu un comportament mimetic. Îi repetă părerile, nu-şi ţine prestigiul, umblă cu mici socoteli de măritiş, ameninţă cu sinuciderea şi iubitul ei scrie că se osteneşte inutil vorbindu-i: „nu e întreagă la minte”. Dar în final recunoaşte că toate interpretările lui asupra uşurinţei ei au fost false. Mai mult: că el singur are un comportament mimetic din cauza unor influenţe literare: „nici nu ştiu dacă mirajul lui Proust nu mă face să-mi complic starea sufletească”; „din pricina închipuirilor lui Racine Irina mi se pare bicisnică şi fadă”; „şi literatura e de vină că nu ne împăcăm cu iubitele noastre”, care nu seamănă cu Andromaca, Estera sau Penelope.

Ce fel de literatură scrie Holban şi cât de utilă este? Nicolae Manolescu menţiona că Holban scrie o formă oarecum specială a genului – romanul în roman, iar Mihai Zamfir, după o „lectură rece” a acestui nou tip de proză, explica în 2002: „Cultul pentru Anton Holban semnifică nu atât admiraţia necondiţionată pentru o operă literară, cât pentru stilul de existenţă al autorului». Holban este interesant prin sensibilitatea lui deosebită, ce se dezvăluie cel mai bine în romanul de tip jurnal.

„Lectura cere un decor mai firav”

Cine este omul frumos din romanele lui Holban? Cel care suferă şi cel care citeşte. Ioana l-a citit pe Racine şi suferă pentru că are acelaşi temperament, „bizar şi neprevăzut”, ca şi iubitul ei. Doi oameni care nu pot trăi nici despărţiţi, nici împreună”. Romanul cu numele ei este plin de trăiri şi analize ale sentimentului şi aproape că lipsit de acţiune. „Pentru o viaţă serioasă e nevoie de mult timp şi de lipsă de decor”. Dania din al treilea roman este „lipsită de realitate”, pentru că schimbă mereu decorul şi rochiile, nu dă importanţă cuvintelor şi nu scrie scrisori. Cu ea comunică mai mult prin telefon: „- Mi-e dor de tine! – Mai tare, nu se aude!”. Nu se spune de două ori „Mi-e dor de tine”.

Sandu, autorul-personaj, repetă în toate romanele despre „veşnica lui veleitate de pedagog”: îşi educă iubitele să citească şi să asculte muzică bună. „O femeie a cărei singură virtute e feminitatea nu mă interesează multă vreme.” Şi Mircea Eliade scria în romanul despre adolescenţa sa că-i făcea cu asprime educaţie basarabencei Nişca.

Ioana, cea mai iubită, „pe rând frumoasă şi urâtă”, avea patima cititului înainte să-l cunoască. De remarcat că Holban asociază actul lecturii cu virilitatea. Când citea o carte serioasă, Ioana renunţa la lume şi la modă, ca un bărbat. Avea „inteligenţă virilă”, care consta în „spiritul critic cu ocazia cărţilor”. Nu citea totuşi pe George Sand. Prima carte citită de la el, „La femme et le pantin” de Pierre Louys, arată că sub veleităţile de pedagog se ascunde dorinţa bărbatului de a face din femeie o giruetă a sa. G. Călinescu se exprima şi mai dur: „Anton Holban afirmă inconştient în romanele sale… dispreţul orientalului pentru femeie.” Cred că nu trebuie să interpretăm rău sinceritatea autorului când scrie într-un roman de analiză a sentimentului geloziei „aş suporta s-o văd flagelată” sau „îi doream moartea”.

Nina Negru

 

The following two tabs change content below.

Jurnal de Chișinău