Colecţionarul de memorie

„Nu vei mai găsi astăzi un cântăreţ care să-ţi interpreteze cântecele lui Gruia sau ale lui Novac. Poţi umbla cu lumânarea în toată Moldova şi nu vei găsi pe nimeni care ţi-ar cânta „Mioriţa”, în afară de cea a lui Sulac difuzată la TV şi Radio. Celelalte s-au şters din memoria colectivă. Vin alte generaţii cu altă habitudine”, constată cercetătorul.

A străbătut locurile populate de români pentru a ne salva memoria colectivă. A făcut-o în cele mai dificile perioade, când tradiţia şi credinţele ancestrale erau pângărite de regimul comunist. A ştiut întotdeauna adevărul, l-a conservat şi l-a oferit generaţiei tinere ca şi poveştile sale. I-a vizitat şi ascultat, ca şi Pan. Halippa, pe deportaţii basarabeni când aceştia erau proscrişi. A stat de vorbă cu ultimii naratori şi cântăreţi de creaţii populare autentice. Este vorba de folcloristul Grigore Botezatu.Grigore Botezatu

„M-am născut la 14 ianuarie 1929 în comuna Baraboi, județul Bălți, Regatul României”, ultimul cuvânt îl rosteşte cu o anumită mândrie. „Ne-am trezit într-o ogradă largă de 0,5 ha, la o margine de sat. Casele noastre erau văruite cu un alb orbitor, trase cu brâie, acoperite cu şindrilă. Una din case era cea bătrânească, a bunicilor, casă frumoasă ca-n poveşti, cu faţa la soare, de arhitectură tradiţională de la nordul Basarabiei, avea prispă lată vopsită cu humă. În nopţile de vară, cu năduf, bunicul îşi găsea odihna pe prispă”, notează fratele folcloristului, Ion Botezatu.

Curtea lor era separată de un gard, pe unul dintre parii căruia era un craniu de cal, „un totem ce se trage din vechime, calul reprezenta la strămoşii noştri divinitatea care protejează curtea”, explică omul de ştiinţă. Copilul Grişa, aşa e numit în familie, era foarte ataşat de bunicul său, anume poveştile bunelului Ion al lui Cozma Botezatu au lăsat urme adânci în sufletul viitorului folclorist, „era mare meșter în ticluirea întâmplărilor neverosimile”.

“Grigore Botezatu este unul dintre puţinii oameni de ştiinţă, în afară de Pan. Halippa, care a cules material folcloristic de la basarabeni din Gulag. „În anii 80, am efectuat o expediţie în Kazahstan, sărmanii luaseră cu ei viţă-de-vie din Basarabia. Atunci am băut vin moldovenesc din Kazahstan şi mi-a rămas în memorie cântecul ‘Dorul de Basarabia’: „Dorule, nu mă-nghie, / Basarabia nu-i cole, / Basarabia-i loc departe, / Nici scrisoarea nu răzbate’”. “

Descoperirile copilăriei

A urmat apoi vremea școlii, „învățătorul nostru ne mângâia cu vorba-i domoală și ne obișnuisem că nu puteam lipsi nicio zi de la lecții. Mai târziu, mi-am dat seama că acesta era un talent împodobit cu cunoștințe. Am prins de la el chiar și gustul poveștilor și al povestirilor populare, încât mă interesam mai târziu la bătrânii satului ce își amintesc ei de la străbunii lor. Așa a început drumul meu spre colectarea folclorului. Mi-am dat seama că unele istorioare și povești trebuie înregistrate, deoarece autorii lor se trec, însă ele trebuie să rămână”, notează cercetătorul.

Şi-a continuat studiile la Liceul Comercial „Regele Mihai I”. „Atâta timp cât părinții au fost lângă noi, eram fericiți. Situația s-a schimbat brusc atunci când tata a fost mobilizat în Armata română, iar mama a căzut la patul de suferințe. Ne susțineau bunicii și surorile tatei și ale mamei, însă greutățile apăreau la tot pasul. Și noi, în limita puterilor noastre, căutam să facem față dificultăţilor. Grișa suporta stoic necazurile… Surorile mamei, Sășunea și Năstunea, încântate de istețimea și curajul lui Grișa, nu-l slăbeau din adresarea ‘căpitane Grişa’”, relatează Ion Botezatu.

Necazurile adolescenţei

A urmat şcoala medie din Baraboi, „greutăţile care au fost în învăţământ le-am suportat deplin, abia în clasa IX-a a apărut un manual de fizică, cele româneşti erau interzise. Însă am avut noroc de profesori buni, cu studii universitare la Iaşi şi la Sorbona”.

În 1949, a intrat la Facultatea de Istorie şi Filologie a Universităţii din Chişinău pe care a absolvit-o în 1954. „În anii de studii era încurajată culegerea materialului folcloristic, am cules material valoros, în plus, mai câştigam un supliment la bursă”, relatează cercetătorul.

A străbătut toate raioanele republicii, „mergeam în echipe de doi-trei studenţi, uneori şi singur. Drumurile impracticabile pe care le cutreieram cu o căruţă sau în caroseria unei maşini de ocazie mă învăluiau într-un strat de praf încât, ajuns la destinaţie, cu greu înţelegeai cine sunt. În plus, în magazinele săteşti întâlneai rar ceva pentru a-ţi potoli foamea. Au fost multe greutăţi, însă hotărârea de a merge mai departe a fost mai puternică”, relatează omul de ştiinţă.

A ştiut întotdeauna adevărul

Materialul cules venea într-o contradicţie flagrantă cu istoria oficială. Programele cursurilor universitare prevedeau studierea „tematicii revoluţionare”, „a luptei de clasă”, punând la index textele legate de tradiţie, credinţă, superstiţii şi obiceiuri vechi. Ideologii încurajau orientarea lăutarilor şi a naratorilor spre tematică „modernă”, mai exact sovietică, cum ar fi „Marele război pentru apărarea patriei”, „chipul lui Stalin în folclorul moldovenesc”. Cum puteai să găseşti asemenea folclor? Sau să îţi imaginezi nişte lăutari interpretând piese din folclorul sovietic. Prin urmare, culegătorii de folclor erau încurajaţi să alcătuiască creaţii populare, adică să falsifice, precizează el.

„Trebuie să spun că se culegea serios şi material valoros. S-a înregistrat material despre foamete, deportări, însă acestea nu puteau fi publicate, deoarece erau expuşi pericolului naratorii. Până în anii ’50–’60, nici informatorii nu erau menţionaţi, dar, dacă era ‘duşman’, fecior sau rudă a unui ‘chiabur’ sau refugiat în România, era imediat încarcerat”, relatează folcloristul.

Poveştile, o preocupare constantă

În opinia sa, moldovenii nu sunt mai superstiţioşi decât celelalte popoare, „au magie, superstiţii, credinţă în viaţa de aici şi de dincolo, mai domină religiosul, însă ştiinţa le exclude treptat pe celelalte. Complexul mitologic arhaic se păstrează parţial în formele sale clasice. Însă nu vei mai găsi astăzi un cântăreţ care să-ţi interpreteze cântecele lui Gruia sau ale lui Novac. Poţi umbla cu lumânarea în toată Moldova şi nu vei găsi pe nimeni care ţi-ar cânta Mioriţa, în afară de cea a lui Sulac difuzată la TV şi Radio. Celelalte s-au şters din memoria colectivă. Vin alte generaţii cu altă habitudine”, constată cercetătorul.

Primele poveşti, o preocupare constantă a profesorului, le-a publicat în 1955, în volumul „Poveşti norodnice moldoveneşti”.

În timpul redactării tezei de licenţă, a avut ingeniozitatea să anexeze la textul lucrării poveştile pe care le-a cules în timpul expediţiilor efectuate în toată Basarabia, „am găsit povestitori buni”. A urmat o serie amplă de volume cu poveşti publicate în diferite limbi, ultima carte a apărut recent la Editura „Arc”.

Basmele culese de Grigore Botezatu, menţionează etnologul Iordan Datcu, chiar dacă nu notate cu scrupulozitatea lui Petre V. Ştefănucă, chiar dacă au fost trecute prin filtrul stilistic al colecţionarului, au o indubitabilă prospeţime, au o notă bine subliniată de inedit, cu deosebire la nivelul expresiei.

„Mă-înghie doru’ în Basarabia”

Grigore Botezatu este unul dintre puţinii oameni de ştiinţă, în afară de Pan. Halippa, care a cules material folcloristic de la basarabeni din Gulag. „În anii 80, am efectuat o expediţie în Kazahstan, sărmanii luaseră cu ei viţă-de-vie din Basarabia. Atunci am băut vin moldovenesc din Kazahstan şi mi-a rămas în memorie cântecul ‘Dorul de Basarabia’: „Dorule, nu mă-nghie, / Basarabia nu-i cole, / Basarabia-i loc departe, / Nici scrisoarea nu răzbate’”.

La aproape 85 de ani, cercetătorul îşi continuă meseria, nu o face pe teren, ci în arhivă. Şi acum, ca odinioară, se ciocneşte de piedicile legislaţiei restrictive moldoveneşti moştenită de la sovietici, însă nu cedează.