Citate pentru Mao

1013800_1398201187124838_4914483737655536283_n

Și dacă-mi trece prin cap să plasez pe net lucrările mele literare?

E multă ceață, de acord, ca în Amarcordul amar al lui Fellini, scena cu copiii, se aud doar voci, iar în jur plutesc umbre triste. Și multe semne de întrebare…

Anii trec și înțeleg tot mai bine că ceea ce am scris, și voi scrie, poate, nu va mai prezenta niciun interes. Acum se face o altfel de literatură, ca să mă exprim astfel. Acum se scrie… nu știu cum… dar nu așa cum au făcut-o cei vechi de la care am învățat ceea ce știu. Acum un roman poate să apară după o săptămână de la producerea tragediei de la World Center; acum o proză poate fi scrisă anume pentru abonații unei rețele de telefonie mobilă – câte o porție mică în fiecare dimineață; acuma par desueți Flaubert și Cehov… Înțeleg. Nu învie morții…

După ce am terminat de scris „Cartea nomazilor din B.” credeam că, în scurt timp, mă voi apuca de un alt roman, dar, după mai multe încercări, am hotărât s-o las baltă. Ceea ce mă preocupă pe mine nu mai interesează multă lume. Dar să scriu pentru abonații Moldcell sau Romtelecom – nu mă pricep.

Poate mai târziu… Poate niciodată…

Se zice că după publicarea unei lucrări, aceasta nu-i mai aparține autorului. E un truc, un subterfugiu. Asta cred.

Dar după expunerea pe net? E ca un act exhibiţionist, nu-i așa? E ca o despărțire de tinerețea tabagistă, e ca o renunțare la sentimentele profunde. Nimic nu-ți mai aparține.

Bonjour tristesse… Ce mai poem! Ce mai titlu!

Val Butnaru

 

The following two tabs change content below.