Cine iubeşte şi lasă…

Victima de la restaurantul „Cafe Wilson”

Nu priveşte în jur. Păşeşte agale, despicând suveran şi absent perechile înlănţuite de muzică. O muzică tânguioasă ce se lipeşte de haine şi suflete. Alege o masă în faţă, lângă orchestră, apoi îşi scoate melonul, mănuşile şi le pune lângă bastonul cu măciulie de argint.

„Singur, tot singur, coane Ştefane?” – îl întreabă oberkelnerul Gherasim, răsărit ca din pământ, cu o şampanie franţuzească în frapieră. Conu Ştefan nu-i răspunde. Face un semn cu mâna prin aer, vrând parcă să alunge ceva neplăcut şi sâcâitor.

Deodată, muzica tace. Luminile se sting şi penumbra catifelată ce se topeşte în noaptea de vară e haşurată doar de licărul lumânărilor de pe mese. Restaurantul „Cafe Wilson” este plin ochi, şuvoiul trăsurilor şi automobilelor din faţa peronului nu se mai opreşte. Şi toată lumea aşteaptă. Apoi, patronul urcă prin penumbra scenei, înfierbântat şi solemn: „Doamnelor, domnişoarelor şi domnilor, clipa cea mare a serii a sosit. O veţi asculta acum, pentru prima oară la „Cafe Wilson”, pe pasărea măiastră a României noastre, doamna Maria Tănase!”.

Liniştea explodează. Conu Ştefan tace şi el, înfrigurat. N-o văzuse niciodată pe Maria Tănase. Îi ştia însă faima, faima ei de femeie magnetică, cu glas grav şi tulburător… Steaua scenelor muzicale din Micul Paris al superbilor ani ’30. În cele din urmă, reflectoarele se aprind. Nevăzute, un ţambal, o vioară şi un clarinet încep să-şi cânte oful, suspinând din rărunchi. După care o voce nepământeană, puternică, profundă şi gravă a trăsnit din spatele scenei, încremenind aerul. Şi pe urmă a apărut şi Maria, un gheizer de lumină şi de argint. Îmbrăcată într-o cămaşă lungă şi albă, de borangic, uşoară şi unduitoare ca aburul, brodată cu beteală strălucitoare, părea o arătare din alte lumi. Era cămaşa dăruită de Regina Maria, care, vrăjită, şi ea, de vocea Mariei Tănase, pusese să-i fie cusută de domnişoarele ei de onoare, după modele vechi, Ţărăneşti.

Conu Ştefan n-a mai uitat niciodată seara aceea de la „Cafe Wilson”. Femeia aceea frumoasă şi fierbinte ca jarul, cu melodiile ei aţâţătoare şi iuţi, a topit gheaţa din sufletul bărbatului însingurat. Iar când Maria Tănase a început să-şi cânte blestemul, faimos deja în Bucureştii acelui veac: „Cine iubeşte şi lasă, Dumnezeu să-i dea pedeapsă, târâşul şarpelui şi pasul gândacului”, Ştefan a ştiut că s-a îndrăgostit nebuneşte. Era îndrăgostit fără leac de una dintre cele mai puternice femei ale vremii şi, poate, cea mai mare cuceritoare de inimi: Maria Tănase, regina cântecului popular românesc.

A fost o seară lungă atunci, la „Cafe Wilson”. Maria Tănase a cântat până târziu, spre dimineaţă, în sunetul ţambalului şi al viorii, însoţită de ovaţii. Când făcea câte o pauză şi se aşeza la masa ei, invitaţiile la dans şi declaraţiile admiratorilor se ţineau lanţ. Inhibat de o timiditate pe care nu şi-o cunoştea, conu Ştefan şi-a încercat, şi el, norocul. Dar marea artistă nici n-a vrut să stea de vorbă cu necunoscutul acela neguros şi frumos, cu trăsături energice.

Şi nu a tresărit Maria nici la coşul gigantic, de violete de Parma, pe care conu Ştefan i l-a trimis, cu carte de vizită: „Ştefan Dumitrescu, ministru secretar de Stat la Ministerul Agriculturii şi Domeniilor Publice”. A rămas, mai departe, semeaţă şi indiferentă la tremurul inimii lui. Sau, cine ştie, poate că Maria Tănase, înduioşată de muntele de violete, să fi vorbit chiar din prima seară cu conu Ştefan. Că-i greu să ştii astăzi firul istoriei, cum a fost. De atunci au trecut 70–80 de ani. Dar cu siguranţă că în seara aceea sau în una din cele care au urmat, Ştefan urma să afle că frumoasa din sufletul lui avea, pe lângă darul vocii sale unice, şi mândria orgolioasă a neamului din care venea: „Eu vin din ţara mea, orânduită pe depărtate şi minunate meleaguri, vin din sfânta mea ţară, pe care o port în mine, cu munţii, cu câmpiile, cu colindele, cu văile şi apele ei, cu făpturile vii, şi cu toţi morţii ei”…

Răzbunarea

Dar poate că povestea n-a fost atât de frumoasă pe cât o spun; poate că Ştefan nu s-a apropiat de Maria Tănase nici în seara aceea de vară, nici în toamna care a urmat, deşi începuse să vină nesimţit la „Cafe Wilson”, ascultându-i cântecele hipnotizat, sorbindu-i din ochi boiul zvelt, frumuseţea cotropitoare.

Poate că dezamăgită de cine ştie ce dragoste veche, Maria Tănase se lăsa logodită numai cu vioara şi cu ţambalul lăutarilor care o însoţeau. Şi-l ignora cu aerul ei de regină pe Ştefan Dumitrescu, care ştia că dacă ar îndupleca-o să-i acorde o singură întâlnire, doar câteva ore în tihnă, raiul lor în doi ar fi putut începe pe loc.

Dar Maria nu-l băga în seamă. Atunci Ştefan Dumitrescu a recurs la o stratagemă destul de ieftină pentru rangul lui, dar care trebuie măsurată în deznădejdea iubirii. Într-o seară, când taraful Mariei părea să cânte mai îndrăcit ca oricând, când ţambalul, vioara, clarinetul şi acordeonul se întreceau între ele purtând-o spre încă un triumf, Ştefan Dumitrescu i-a comandat oberkelnerului Gherasim o tavă plină de jumătăţi de lămâi ţinute la gheaţă. După care s-a aşezat tacticos în faţa orchestrei. Rând pe rând, a început apoi să ia jumătate după jumătate de lămâie, sugându-le cu poftă în faţa lăutarilor. Violonistului şi ţambalagiului mai că nu le-ar fi păsat, dar clarinetistului i-a lăsat gura apă. Şi n-a mai putut cânta.

Spectacolul s-a întrerupt, apoi s-a reluat, dar bărbatul acela tăcut şi încruntat, aflat la masa din faţă, şi-a continuat impasibil ritualul lămâilor. În cele din urmă, taraful s-a oprit din cântat. Atunci, Maria Tănase l-a rugat, zâmbind amar, pe Ştefan Dumitrescu s-o lase să-şi termine spectacolul. Galant, conu Ştefan a poftit-o la masa lui şi i-a şoptit la ureche că-i de acord, numai dacă îi acordă o întâlnire după program.

Pâine şi nuci

Astfel a început o nouă poveste de dragoste a Mariei Tănase.  Era târziu, în noapte, când Ştefan Dumitrescu a tocmit, numai pentru ei doi, cinci trăsuri. De altfel, şi când era singur, Ştefan Dumitrescu obişnuia să călătorească în cinci trăsuri. Trăia ca în „Craii de Curtea Veche”. În prima trăsură îşi punea pălăria şi bastonul, în a doua urcau lăutarii, a treia trăsură era plină de fete vesele de la „şantan”, în a patra se urcau prietenii, iar în ultima caleaşcă stătea însuşi Ştefan Dumitrescu, singur şi plictisit.

Acum, cu prada lui cea dulce în braţe, convoiul celor cinci trăsuri cu muscali a fost rânduit aşa: în primele trei trăsuri au fost puse maldărele de violete şi de trandafiri de culoarea sângelui, pe care Ştefan i le dăruise Mariei Tănase; în a patra trăsura a stat taraful cel mult încercat, care a cântat ore în şir, cât cei doi, aflaţi în ultima trăsura, s-au plimbat înlănţuiţi în noapte, pe sub bolţile arborilor de la Şosea. Răsărise soarele dimineţii când s-au îndurat, în sfârşit, să se oprească la vila lui Ştefan, de lângă mănăstirea Caşin.

Apoi, a urmat o vreme când Maria Tănase a dispărut brusc din peisajul bucureştean. Aşa ceva nu se mai întâmplase niciodată şi lumea a început să vorbească de misteriosul ei „drăguţ”, cum se spunea pe atunci, un drăguţ care reuşise să-i înmoaie, în sfârşit, inima. Drăguţul căruia Maria Tănase îi şoptea la ureche şi-l alinta ca-n cântecul ei: „Mi-a cerut pâine şi nuci, eu i-am dat guriţe dulci!”. Uneori, cei doi îndrăgostiţi erau văzuţi plimbându-se fericiţi prin Luna Parc, cum s-a numit la început Parcul Herăstrău. Liota fanilor Mariei Tănase îi urma pretutindeni, chemând-o înapoi pe scenă. Ea, însă, nu se grăbea. Îi era bine aşa, ascunsă după zidul de fericire şi siguranţă, clădit de bărbatul acela îndrăgostit şi bogat.

Prins în vraja de femeie frumoasă şi languroasă a Mariei Tănase, Ştefan Dumitrescu, care trăia despărţit de mult de o nevastă cu care avea trei fete, a divorţat. Credea că iubirea cea nouă va fi fără sfârşit. Spre iarnă, cei doi au plecat la Paris. Strălucirea şi luxul capitalei franceze urma să le fie luna de răsfăţ şi de miere. Dar soarta a vrut altfel. La Paris, Maria l-a cunoscut pe Brâncuşi. Fascinaţia uriaşă a genialului sculptor din Montparnasse i-a furat minţile Mariei Tănase care l-a părăsit pe Ştefan fără să clipească, de parcă nimic n-ar fi fost.

Epilog

Întors acasă, în România, Ştefan Dumitrescu moare de lingoare şi inimă rea, la doar 49 de ani. Douăzeci şi cinci de ani mai târziu, moare şi Maria Tănase, în plină glorie şi tot la 49 de ani. „Vouă, celor 49 de frunze verzi, primăvara, şi galbene toamna, pe care mi-am plimbat anii, vă las câte o lacrimă de emoţie”, scria ea. La moartea Mariei, Bucureştiul a fost o mare uriaşă de oameni, ieşiţi s-o petreacă pe ultimul drum. Mormântul ei de la cimitirul Belu este vizitat şi azi, zi de zi şi, uneori, cineva lasă pe el câteva buchete de violete.

La mormântul lui Ştefan Dumitrescu, aflat tot la Belu, nu e pelerinaj. Arar, câte o rudă mai ajunge acolo. Între ei sunt şi eu, autorul acestor rânduri. Pentru că Ştefan Dumitrescu a fost străbunicul meu, tatăl bunicii mele paterne; român venit la Bucureşti din Timocul bulgăresc, unul dintre ctitorii mănăstirii Caşin. Iar bunica, auzindu-mă cum cântam, neaşteptat de pătruns, la doar cinci ani, „Cine iubeşte şi lasă” – mi-a spus şi ea această poveste de dragoste…

Valentin Iacob, După Formula AS

The following two tabs change content below.

Jurnal de Chișinău