Cine are nevoie de critica literară?

MIRCEA-V.-CIOBANUDacă întrebarea din titlu vi se pare inutilă, atunci textul acesta nu este pentru voi. Cineva va spune că de critica literară are nevoie în primul rând literatura: orice fenomen estetic se impune, inclusiv, prin experţii care îl pun în valoare. Şi îl contestă ori îl penalizează atunci când fenomenul este fals ori imperfect. Altcineva îl va numi pe critic medicul literaturii, cel care măsoară temperatura, examinează, pune diagnoze şi propune schema tratamentului. Altul… Să nu ne ducem însă prea departe. Într-o lume care nu citeşte nici cărţile de ficţiune (obiectul de studiu al criticului), cine mai ajunge să-l citească şi pe critic? Pentru cine scrie el? Ce îl face să promoveze cărţile altora, în loc să şi le scrie pe ale lui? Şi, mai ales, ce îl face să se ia la harţă cu alţi scriitori, fiind tranşant şi intransigent la analiza unor opere mai puţin inspirate?

Criticul vrea să fie citit şi asta îl face să alunece în eseistică, îl face să vrea să scrie interesant, de parcă textul critic ar fi unul cu valoare intrinsecă, nu proiecţia unei alte scriituri. Scriitorul se inspiră din natură, din realitate, din visele sale, iar criticul construieşte universuri eseistice având (doar) ca pretext cărţile scrise de alţii. Unii reciclează realitatea profană a cotidianului, criticul/ eseistul reciclează realitatea sacră a textului. El consumă iarba digerată de oaia literaturii. El consumă băuturi tari, dublu fierte. Nu e nici prohibit, nici vegetarian. Este mai curând vânător decât agricultor sau culegător de pomuşoare. Dar nu e numaidecât răpitorul feroce, cum se spune despre el. Unul dintre spiritele justiţiare ale omenirii, Voltaire, amintea că primele „activităţi critice” erau „recuperatoare” şi „întemeietoare”, exegeţii comentând şi îngrijind capodoperele Antichităţii. Atât doar că actul implica o discernere. La o altă extremă temporală, descântându-ne parcă de teama faţă de judecata de gust (subiectivă, adică), C.S. Lewis se întreabă, într-un studiu (O experienţă a criticii), dacă o carte bună nu s-ar putea defini cumva „ca una care se citeşte într-un fel anume”, iar una proastă, respectiv, „ca una care se citeşte într-un alt fel”.

A urmări şi a descrie o construcţie lingvistică sau aventura unei idei este (poate fi) o fascinaţie comparabilă cu trama unui roman poliţist. Mai ales că, în economia textului disociativ, criticul creează intriga, suspansurile, răsturnările de situaţii, descoperirile şi uimitoarele priviri, iar la toate se adaugă stilul „naratorului”, inconfundabil pentru criticii veritabili, care, dacă nu-s (şi) scriitori, atunci ce sunt?

Ştiinţă sau artă (=literatură), asta ar fi dilema (una dintre ele) în care se află critica. Câtă metodă, atâta ştiinţă; câtă interpretare, atâta artă – am putea spune despre dubla natură a acestui limbaj… foarte special. Ştiinţa, în general, nu numai observă şi sistematizează. Ea descoperă legităţi care funcţionează şi după elaborarea concepţiei respective. Şi aici rolul criticului este esenţial, iar calitatea judecăţii lui contează. Am citit splendide teorii şi cronici teatrale sau de film (care, prin definiţie, nu puteau fi decât „cópii de hârtie” ale unor fenomene „vii”, „spectaculoase”). Şi am rămas, de atâtea ori, fie dezamăgit, fie rece şi indiferent la reprezentările „vii” ale fenomenului „original” descris. Nu vi s-a întâmplat să admiraţi fascinante disocieri critice şi să vă lase rece „originalul” examinat?

Uneori criticul înţelege în felul său să fie cumva „util”. Cedează rugăminţilor prietenilor şi scrie prefeţe-postfeţe ori cronici elogioase pentru nişte cărţi care nu meritau acest efort. Nu e sincer, nu este echidistant, dar pune la bătaie numele şi talentul, în slujba prieteniei. Dacă mai este şi remunerat cumva pentru asta, nu-l poţi învinui de nimic. Două sunt însă consecinţele acestui serviciu: credibilitatea criticului scade, iar cel lăudat nu câştigă nimic, nici în statură, nici în talent. Rămâne să planeze o uşoară nedumerire în noosfera literară, dar se spulberă repede şi aceasta. A urmări şi a descrie o construcţie lingvistică sau aventura unei idei este (poate fi) o fascinaţie comparabilă cu trama unui roman poliţist. Mai ales că, în economia textului disociativ, criticul creează intriga, suspansurile, răsturnările de situaţii, descoperirile şi uimitoarele priviri, iar la toate se adaugă stilul „naratorului”, inconfundabil pentru criticii veritabili, care, dacă nu-s (şi) scriitori, atunci ce sunt?

The following two tabs change content below.
Mircea V. Ciobanu

Mircea V. Ciobanu