CINE A TRAS – DRACUL SAU ÎNGERUL?

Se întâmplă şi cazuri, unele regizate de măria sa ghinionul, când vânătoarea se transformă în autovânătoare

Eugen LUNGU

Vânătoarea era o ocupaţie vitală pentru omul grotelor, rămânând pentru milenii unicul mijloc de procurare a hranei. Azi a ajuns un alint şi o zăbavă pentru cei cărora doar foame nu le e. Sunt tipii duri şi burduşiţi de parai care, dacă ar vrea, ar comanda să li se aducă acasă pădurea cu toate vietăţile ei rumenite în frigări şi cu lupii costumaţi în disc-jockey.

Ăştia vânează nu numai ca să-şi mai dezmorţească ciolanele, dar şi din spirit aventurier, pigmentat cu niţel sadism, pe care nu au unde-l cheltui între mobilele de mahon. Dar mai ales ca să demonstreze că, deşi coborâtori din people (citeşte plebe!), ei vârfuiesc – aici şi acum! – piramida socială. Ei sunt nobilii noştri de azi, trăind în palate împrejmuite cu ziduri, înconjuraţi de slugi şi cu maşini de lux la scară. Vânătoarea pentru ei e ca o legiferare a poziţiei sociale. Şi merg atunci cu mare alai şi zarvă multă să răscolească văiugile şi coclaurile împădurite ca să-şi revigoreze instinctele. Rămânând totuşi o mică impostură a marilor cavaleri şi castelani de altădată, chiar dacă sihla în care hălăduiesc pare un topos de mit – Pădurea Domnească! Astfel zoon politikon, adică animalul social, cum numea Aristotel omul, devine cea mai periculoasă fiară. Care omoară fără să-i fie foame.

Riscurile vânătorii

Vânătoarea a fost şi hélas! mai este legată de unele riscuri. De care nu s-a putut feri nici vânătorul de himere, faimosul prinţ din Levant, cel care a aflat prea târziu că unii mistreţi ştiu să sfârtece chiar dacă au colţi de argint.

În iureşul goanei şi chiotul hăitaşilor, se mai întâmplă ca mahărul însuşi să cadă în indezirabilul rol de vânat. Şi piere fie sfâşiat de ghearele animalelor prigonite, fie răpus de glonţul animalului social.

Vânătorile uneori pentru asta se şi „convoacă” – doar pentru a greşi ţinta. Povestea e veche şi, de-a lungul istoriei, martirii acestor niciodată elucidate „erori” pot fi număraţi cu miile.

Se întâmplă şi cazuri, unele regizate de măria sa ghinionul, când vânătoarea se transformă în autovânătoare. Adică atunci când vânătorii trag asupra vânătorilor din lipsă de atenţie sau din simplu tembelism. O asemenea turnură tragicomică a luat-o partida la care participa – ca vânat! – ministrul român al Agriculturii, pe care un ochi inexpert l-a confundat cu cine ştie ce jiganie, spulberându-i, din greşeală, un… ştiţi tărăşenia!…

Ca orice ţară care se respectă, iată că înmulţim şi noi statistica erorilor cinegetice. (Deoarece cazul nu este încă pe deplin elucidat, lăsăm cuvântului erori ingenuitatea lui semantică, fără a-l pune între ghilimelele care îi distorsionează antonimic sensul.)

Întâmplarea din Pădurea Domnească e, fără îndoială, o mare tragedie pentru victimă şi familia acesteia, ca, de altfel, şi pentru făptaşi. Nu am avea temeiuri să negăm faptul că s-a produs într-adevăr un funest accident ca atâtea altele. Mai ales că vânătorii erau nişte amatori, chiar dacă mari ştabi în justiţie. Până aici nimic ieşit din comun, bieţii ghinionişti fiind poate de compătimit.

Nebunia şi anormalitatea începe când titraţii oameni ai legii, printre care şi marele procuror Zubco, ştiind ca nimeni alţii rutinara procedură în asemenea cazuri, s-au purtat totuşi ca nişte delincvenţi ordinari. Încercând, în spiritul bravei justiţii moldoveneşti, să tăinuiască o faptă abominabilă.  Victima a fost înmormântată în mare taină fără ca bubuitul din pădure să ajungă la urechile poliţiei. În acest caz, mă întreb cât e de competent acest organ statal, din moment ce ratá cea mai sângeroase dintre crime – o omucidere! Un asasinat care se producea chiar sub nasul organului! Nu a mirosit nimic nici presa, atrasă, de regulă, de faptul divers mult mai banal. Vă închipuiţi ce presiuni s-au făcut, dacă în sinele a peste treizeci de persoane vestea îngrozitoare ţipa de le lua auzul şi nimeni din ei nu a crâcnit?

Nici mafia siciliană nu ar fi putut ascunde atât de abil urmele unui omor ziua în amiaza-mare, sub privirile complice ale atâtor magistraţi! Gurile rele spun că vasalul Zubco a profitat de un neobişnuit „ajutor logistic” din partea patronului său: Plahotniuc şi-a trimis cât ai clipi din ochi experţii la faţa locului. Aceştia au strâns tuburile de cartuşe, au ras tufişurile de la locul crimei, au bătătorit zăpada, anulând astfel orice efort savant al unui eventual Cherlock Holmes moldav…

Unanimitatea de beton

Azi, când, în mare, lucrurile s-au cam dat în vileag şi presa radioasă a proiectat cazul în 3D, nenorocirea din Pădurea Domnească pare a fi mană cerească pentru zoon politikon. Zubco şi alişverişurile sale stăteau de mult în gât, probabil chiar şi celor de la PD. Un tip incomod, dacă nu chiar odios, a ajuns şi Păpuşarul, care a făcut deja din justiţie o marionetă pe care o manipulează cum îi e cheful.

Vânătoarea inversă şi-a „schimbat locaţia”, ajungând din poienile înzăpezite pe preşurile moi, dar nu mai puţin lunecoase ale Parlamentului. Dar şi ale altor organe abilitate. Care devin brusc abile doar când apare un interes, altfel moţăind cu insolente sforăituri.

„Invincibilul” Zubco, cum ni se arăta de mai mulţi ani încoace, a fost păpat în doi timpi şi trei mişcări! Nici nu se putea altfel în faţa unei unanimităţi de beton absolut memorabile. Mai ales că betonul era armat şi cu metalul secerii şi al ciocanului, bine călit pentru asemenea trebi!

De ani de zile în Parlamentul nostru nu s-a demonstrat atâta coeziune pozitivă!

Acum lupta se dă pentru Păpuşar. PD-ul face tumbe, se dă de ceasul morţii doar şi-a păstra sacul cu bani (oare nu realizează că Plahotniuc e beleaua care-i trage şi pe ei, nu numai pe noi, la fund?). Ceilalţi, inclusiv ciracii lui Voronin, se fac luntre şi punte ca să-l doboare. Ultimii, din ranchiună, îl vor, la pachet, şi pe transfugul Lupu. Dacă e vânătoare, vânătoare să fie!

Războiul e crâncen. Presa vuieşte. Bănuiesc că se fac şi mari pariuri – cine învinge? Mocanu, pe post de Cato cel Bătrân, repetă vindicativ: „Cartagina…, pardon, Plahotniuc trebuie să dispară!”

În plin spectacol mediatic, gândirea ni se întoarce jenată spre Sorin Paciu şi îndureraţii săi apropiaţi. Bieţii de ei, oare cum suportă acest bâlci, când numele familiei e târât, zi de zi, oră de oră, în noroiul parlamentar? Sufletul nevinovatului tresare probabil la fiecare episod al tăvălelii politice, fără să-şi afle mult cuvenita pace nici în ceruri.

Toţi profită de această neaşteptată jertfă, toţi o exploatează la maxim. Acum e momentul, mâine va fi târziu! Toţi vor să stoarcă avantaje politice dintr-o nenorocită întâmplare la vânătoare. Buşiturile, piedicile, scatoalcele care se trag, vânzoleala e atât de mare, încât fără să vrei te întrebi – oare pe cine l-a vizitat întâi sinistra idee a vânătorii? Cine a propus-o? Şi cine a tras în ultimă instanţă?

Se înţelege că dracul, căci doar el e meşterul tuturor relelor. Un proverb spune că cele drepte sunt jumătate ale dracului, iar cele nedrepte cu stăpân cu tot! Ştim cu toţii că în Pădurea Domnească s-a întâmplat răul primordial – Cain l-a re-ucis pe Abel. Chiar dacă a făcut-o din imprudenţă, vorba calificată a domnilor jurişti! Nu e exclus însă ca în ultimul moment, când dracul ţintea, îngerul, excedat de injustiţia Justiţiei, să-i fi dat niţel cu cotul. Involuntar! Sau poate din imprudenţă…

27 ianuarie 2013