„Chişinăul teatral are nevoie de o terapie de şoc”

Interviu cu Viorel Pahomi, actor, student la regie, MHAT
– Spune-mi, te rog, Viorel Pahomi, e adevărat că Moscova nu crede lacrimilor?
– Este. Moscova nu crede în lacrimi, iar Chişinăul nu crede în nimic. Sau aproape în nimic.
– De ce nu te-ai dus la Bucureşti? De ce ai ales Moscova?
– Nu intenţionam să părăsesc Moldova. Mă angajasem chiar la Teatrul Naţional „Mihai Eminescu”, aveam o idee de montare la acest teatru şi un proiect personal. Dar, la sfârşit de august, am primit un telefon de la Kirill Serebrennikov, care m-a întrebat dacă aş fi interesat să fac o şcoală de regie la Moscova. Am stat pe gânduri vreo zece secunde, după care am zis: „Da”. Pentru că regia a fost dintotdeauna un domeniu care m-a interesat, dar la care nu mă prea pricepeam. Şi orice montare de-a mea era făcută la un nivel intuitiv. Având în vedere că Kirill este unul din regizorii pe care îi admir, am zis că nu pot să ratez ocazia de a învăţa anumite lucruri de la el. În patru zile, am păşit deja pe străzile Moscovei. Poate nu sună modest, dar pot spune că nu eu am ales Moscova, ci Moscova m-a ales pe mine.
– Unde îţi faci studiile? Cât vor dura acestea? E costisitor contractul sau ai obţinut vreo bursă?
– Sunt student la regie, anul II, la MHAT (Moskovski Hudojestvennîi Akademicescki Teatr – n.r.). Avem un curs mixt: suntem cinci regizori şi 20 de actori. Pentru cei de la actorie, studiile durează patru ani, iar pentru noi – cinci ani. Nu pot să fiu „la buget”, pentru că sunt cetăţean străin. Taxa pentru studii este mare, dar nu exagerată sau imposibilă.
– Îţi admiri pedagogii? Care sunt cerinţele lor faţă de studenţi?
– Primul om pe listă este, bineînţeles, Kirill Serebrennikov. El este conducătorul meu artistic, pedagogul şi prietenul meu cel mai mare. De la el am învăţat că regia este un pic altceva decât credeam eu şi că această profesie este mult mai complexă şi mai complicată decât pare. Kirill înţelege în ce lume şi în ce an trăieşte şi vorbeşte cu lumea din jur pre limba ei, vorba aia. Îi mai avem ca pedagogi la actorie pe Mihail Lobanov şi pe Andrei Kuzichev – doi oameni absolut diferiţi şi asta îţi permite să descoperi metode de lucru şi stilistici diferite. Efim Ruah ne vorbeşte despre Spaţiu şi Compoziţie, iar Aleksandr Monotkov este unul dintre cei mai în vogă compozitori contemporani ruşi. Lista de pedagogi este foarte mare şi aproape toţi sunt oameni demni de toată atenţia. Cerinţele sunt OK, atât pot să zic. Nu pot spune că se cere mai mult decât aici, doar că acolo nivelul şi ritmul sunt un pic altfel datorită concurenţei. Dacă nu rezişti, a doua zi se găsesc 600 de oameni care vor să-ţi ocupe locul.
– Ce montezi? La ce teatru?
– Nu sunt angajat la vreun teatru şi nici n-aş avea timp pentru asta. La curs, am lucrat întregul semestru la „Cain” de Byron, iar la examenul final am prezentat această lucrare. Era un fel de variantă scurtă a piesei, de aproape o oră. Asta mi-a luat aproape tot timpul şi multe forţe, dat fiind că sunt nevoit să justific fiecare mizanscenă, gest sau rază de lumină. Nimic nu trebuie să fie întâmplător în teatru şi acolo am înţeles ce înseamnă, de fapt, asta. În semestrul următor, voi lucra la „Eroul Timpului Nostru” de Lermontov. Este un proiect în derulare, lucrez acum la schiţe şi sper să iasă ceva cel puţin neobişnuit.
– Vei colabora cu teatrele din Chişinău?
– Alexandru Vasilache m-a invitat să montez ceva la „Cehov”, dar acum îmi este oarecum imposibil, pentru că nu sunt în ţară. Dar n-am renunţat la idee, poate o fac în vacanţă, cine ştie… Începusem nişte negocieri cu Teatrul Naţional, care, din păcate, n-au ajuns prea departe, dată fiind plecarea mea. Oricum, Teatrul Naţional îmi rămâne aproape şi nu mă las până nu montez ceva aici. Alte planuri nu am. Dar sunt deschis către orice fel de colaborare. Aştept invitaţii.
– La Chişinău ai debutat ca actor. O să mai faci această meserie?
– Nu părăsesc scena nicidecum. Ramân actor şi am sa fac această meserie atâta timp cât o să mai fiu în stare. Atâta doar că am devenit un pic mai selectiv.
– Ce loc are teatrul în lumea modernă?
– Există cretini care fac teatru pentru a distra publicul. Există, de asemenea, şi vor exista mereu artişti care fac teatru ca să educe publicul, să-l „dezvolte”. În realitate, teatrul nu se face nici pentru educaţie, nici pentru distracţie. Cred că teatrul, ca şi orice artă, trebuie să pună întrebări. Sau mai degrabă să te facă să-ţi pui întrebări. Teatrul nu trebuie să ofere răspunsuri sau soluţii. Cel mai nasol lucru pe care poate să-l facă un spectacol este să te reasigure. Să te reasigure că lucrurile sunt exact aşa cum ai crezut. Din păcate, majoritatea fenomenelor teatrale de la Chişinău exact asta fac: „Tu credeai că lucrurile sunt aşa? Ai dreptate, exact aşa sunt!”. E o crimă.
– Cum îţi pare Chişinăul teatral?
– Da’ cum poate să pară Chişinăul teatral? Decât aşa cum este. La Chişinău, de cele mai multe ori se face teatru la un nivel naiv, primitiv. Sunt atacate doar lucrurile de la suprafaţă, prea puţini sunt acei care încearcă să pătrundă mai adânc în materie. Nu sunt la curent cu montările din ultimele patru luni, nu pot să vorbesc. Nu am văzut „Tache, Ianke şi Kadîr” de la Naţional, dar am fost distribuit acolo şi am repetat destul de mult înainte de plecare. Deci, îndrăznesc să spun că a fost atacat un text prea puţin actual. Repet, nu ştiu cum este spectacolul, dar atunci când regizorul nu are o idee clară ce şi despre ce montează, nu are cum să iasă. Nicio şansă. Când ne arde parlamentul şi suntem o ţară a nimănui, fără limbă şi fără identitate, noi montăm spectacole despre artă, despre genurile dramatice, că suntem inteligenţi şi avem valoare. Sau „Romeo si Julieta”. Nu vreau să par nihilist, dar adevărul e că de la „Poveşti de familie” încoace n-am prea văzut nimic impresionant. Există, bineînţeles, oameni ca Mihai Fusu, Anatol Durbală, Nicoleta Esinencu sau Luminiţa Ţâcu, care încearcă să facă ceva, dar nu le este deloc uşor, pentru că trăiesc şi lucrează într-un mediu cu prea puţin aer. Ei, cel puţin, încearcă să vorbească despre noi şi despre problemele pe care le avem. Azi. Aici. Chişinăul teatral, dacă pot să-i spun aşa, are nevoie de o terapie de şoc. Şi am un sentiment că asta se va întâmpla destul de curând. Părerea mea…
– Vrei să evadezi din Chişinău sau vei reveni periodic aici?
– Nu am evadat. Am plecat la Moscova ca să evoluez în primul rând, să cunosc oameni noi şi să respir un alt aer decât ăsta din Chişinău. Nu m-am dus în niciun caz pentru diplomă sau pentru încă o inscripţie în CV. M-am dus să pun mâna, să văd cum e. Asta nu înseamnă că am plecat definitiv. Lucrurile sunt încă destul de confuze, nu pot spune precis ce o să fac sau unde o să fiu peste un an. Am să finisez studiile acolo sau nu? Nu ştiu. Poate rămân acolo. Poate revin la Chişinău. Poate plec în Amsterdam. Poate la Paris. Important e să nu mă opresc niciodată şi să fiu mereu în mişcare. Iar mişcarea nu e legată de geografie. Mişcarea e legată de muzică. Muzica de care am nevoie este, pentru moment, cea de acolo. That’s it…
– Mult succes!
A intervievat
Irina Nechit
The following two tabs change content below.
Irina Nechit

Irina Nechit

Irina Nechit

Ultimele articole de Irina Nechit (vezi toate)