Chișinăul și Parisul, supt vremi…

Adrian Ciubotaru

Nu ne îndoim că, pentru concetățenii noștri, evenimentul numărul unu al săptămânii trecute a fost cataclismul din țară și (mai ales) capitală. E și firesc: câteva zile, inclusiv de sărbători, oamenii au trăit consecințele a două dezastre: unul natural, altul administrativ. Totuși, a fost o simplă anomalie a vremii ce nu trebuia să lase alte amintiri decât aceea că s-a produs în plină primăvară. Asta în cazul în care RM și Chișinăul ar fi fost pregătite pentru așa ceva. Nu au fost însă, așa cum nu sunt pregătite în general pentru nimic. În fond, se poate spune că, cel puțin la Chișinău, natura a făcut treaba primăriei: a rărit așa-numitele “spații verzi”, mai exact acele pâlcuri de copaci ce creșteau nestingheriți, în deplină sălbăticie, de-a lungul străzilor, amenințând viața oamenilor și integritatea bunurilor. Cu adevărat cataclismic a fost, în schimb, răspunsul autorităților la provocarea naturii: cine s-a încumetat să se deplaseze prin Chișinău în zilele de sâmbătă, duminică și luni știe despre ce vorbesc.

Drama noastră locală, care e mai curând o dramă a incompetenței, prostiei și delăsării decât un eveniment cosmic, a lăsat întru câtva în umbră un eveniment cu adevărat important, cu urmări mai de durată pentru Europa și deci pentru RM decât lapovița. Este vorba de primul tur al alegerilor prezidențiale din Franța, pe care l-a câștigat centristul Emmanuel Macron: potrivit sondajelor, tot el va deveni președinte al Franței în urma celui de-al doilea tur de scrutin.

După votul de duminică, Franța și lumea întreagă au răsuflat ușurate. Dată fiind lupta strânsă între candidați, șanse mari de a ajunge în turul doi le avea nu numai Marine le Pen, spaima democrației în Franța și inamic convins al proiectului comunitar european, ci și troțkistul Jean-Luc Mélenchon, un alt politician extremist. Multă lume s-a întrebat, înainte de alegeri, de ce atâta zarvă în legătură cu viitorul președinte francez. Hexagonul, leagăn al democrației și civilizației în Occident, nu are cum devia radical de la misiunea istorică asumată în urma unei simple schimbări de timonier. Cei care gândesc astfel trasează analogii cu Marea Britanie și SUA și mai și cred, pe deasupra, că mașina istoriei nu are marșarier. Într-adevăr, Brexitul scoate Regatul Unit din UE, dar îl lasă, indiscutabil, în Europa. De asemenea, tot mai puține motive de îngrijorare furnizează extravagantul Donald Trump ce s-a cumințit brusc, vădind o bună înțelegere a modului în care funcționează sistemul american.

Franța nu este însă același lucru cu lumea anglo-saxonă. Parisul a produs nu numai principiile și valorile fundamentale ale lumii în care trăim, ci și câteva revoluții care au zguduit și schimbat lumea (1789, 1830, 1848, 1870, 1968). Nu numai prin idealurile ce le-au declanșat sau pe care le-au răspândit, ci și prin extremismul, violența, intoleranța sau anarhia ce, deseori, le-au însoțit. Țara care îmbină poate cel mai bine echilibrul politic cu paritatea socială, drepturile cu obligațiile, libertățile cu egalitatea, raționalismul cu hedonismul (inimitabilul savoir-vivre francez) se dedă, sporadic, unor excese care arată că o bună parte a populației încă mai luptă, mental, cu himerele unui trecut demult învins sau cu un prezent mereu detestabil și că este gata oricând să iasă în stradă pentru a răsturna orice regim care i se pare ancien sau impropre. Chiar și într-o țară atât de “multiculturală” cum e Franța de azi, potențialul acestor forțe antisistem este foarte mare. O arată cele 30% de tineri care au votat cu Mélenchon, un Robespierre caricatural, dar nu mai puțin periculos din această cauză, sau cele 21% de francezi aparent “tradiționaliști” și “naționaliști” care au votat cu le Pen și care, astfel, au semnat în alb cecul pentru orice abuz împotriva normelor și constituției curente.

Astfel, victoria (deocamdată parțială) a lui Macron, o versiune ceva mai modernizată și ajustată la realități a establishmentului francez, e o garanție că Franța rămâne nucleul UE. Pentru cetățenii RM aceasta înseamnă, cel puțin pe hârtie, o politică UE consecventă și principială față de Rusia, o piedică în calea expansionismului rusesc. Dar și o poartă mereu deschisă pentru o guvernare dornică să revină pe făgașul proeuropean. Un semnal pozitiv pe care politicienii noștri ar trebui să-l recepționeze. După ce vor ieși, desigur, de sub mormanul de frunze, cabluri și crengi.

The following two tabs change content below.
Adrian Ciubotaru

Adrian Ciubotaru

Adrian Ciubotaru

Ultimele articole de Adrian Ciubotaru (vezi toate)