Chişinău, oraşul-buncăr

Adăposturi antiaeriene imense, secrete de război, proiecte unice abandonate după dispariţia URSS 

 

Oraş subteran cu o lungime de 30 de km în Chişinău, reţea subterană de buncăre, multe din ele neexplorate, este vorba de adăposturile antinucleare construite în urbea de pe Bâc odată cu declanşarea războiului rece.

 

Ilie Gulca

 

Se spune că aceste buncăre leagă toate edificiile administrative şi industriale din Chişinău, nu ne-am propus explorarea întregii reţele, ci doar a unora din acestea – unul situat în buricul târgului, la intersecţia dintre bdul Ştefan cel Mare şi bariera Sculeni, chiar sub business centrul Kentford, de altfel, fostul sediu al Institutului de Stat de Proiectare din Chişinău, şi altul în regiunea fostei uzine „Mezon”. Ghidul nostru în explorarea construcţiilor subterane a fost chiar Alexandru Panov, ex-director al Institutului de proiectare din Chişinău, instituţia care a proiectat cele două buncăre.

Kentford, succesorul lui A-1521

Potrivit fostului director al instituţiei, această denumire era însă de ochii lumii, titulatura adevărată a instituţiei era A-1521. Institutul avea 900 de angajaţi, unii dintre aceştia fiind chiar din Moscova şi Leningrad, însă 2/3 din ingineri erau absolvenţi ai instituţiilor de învăţământ superior din Chişinău – ai Institutului Politehnic şi ai Universităţii – specialişti în domeniul automaticii, chimiei, matematicii etc. Aceştia elaborau programe diverse, tehnică radioelectronică pentru Ministerul Apărării al URSS.

„Începând cu anii ’70 ai secolului trecut, domeniul electronicii s-a dezvoltat în ritm alert în URSS, inclusiv drept component al mijloacelor tehnice militare. Pe teritoriul URSS, exista o serie de obiective care aparţinea sistemului de apărare sau sistemului obiectivelor strategice importante, ce trebuia să fie apărate în condiţii excepţionale, inclusiv de atac nuclear. Se protejau mijloacele tehnice şi potenţialul uman”, astfel, menţionează Panov, au apărut buncărele uzinelor „Topaz”, „Signal” din Chişinău, de asemenea, s-a construit un buncăr pentru a-i proteja pe angajaţii guvernului RSSM.

Rezistenţă de 10 tone pe metru pătrat

În SUA, orice edificiu care avea peste 600 de metri pătraţi trebuia să fie dotat cu buncăr pentru a proteja oamenii, în timp ce în ţările Tratatului de la Varşovia, unde nu se punea preţ pe oamenii civili, erau protejate doar obiectivele strategice şi personalul acestora, „deoarece construcţia unui buncăr este un proiect foarte costisitor”, argumentează Panov.

Buncărul de sub Kentford are o capacitate de 1200 de oameni.  Intrarea în adăpostul antinuclear este în spatele edificiului, unde în prezent se află o parcare, odinioară însă acest spaţiu era acoperit de pomi fructiferi şi de un covor frumos de iarbă. Buncărul era asigurat cu mijloace individuale de apărare: mască de gaze şi costum de tip L 2.

Pereţi de 120 de cm

Construcţia era prevăzută să reziste timp de 72 de ore, era dotată cu sursă autonomă de energie electrică – un generator de navă maritimă –, instalaţii de ventilare – filtre puternice ce luau aer din afară şi îl îmbogăţeau cu componente necesare vieţii. De asemenea, în buncăr existau rezerve de apă potabilă, care, conform regulamentului, se schimba o dată pe lună. În interior, mai existau raţii de alimente pentru fiecare angajat pentru 72 de ore.

Construcţia aflată sub centrul de business este de tipul A 2, cu o capacitate de rezistenţă de 10 tone pe metru pătrat, grosimea peretelui constituind 120 cm. Pentru comparaţie, buncărul de tip A1 are pereţi cu o grăsime de doi metri, iar buncărele lui Stalin aveau pereţi de trei metri.

În cazul în care s-ar fi anunţat un atac nuclear, angajaţii ar fi coborât în buncăr, acesta închizându-se ermetic cu uşi metalice cu o grosime de 60 cm. Construcţia era dotată cu sistem de informare radio. Angajaţii institutului ar fi putut ieşi din buncăr peste 48 de ore după atacul nuclear.

Protejarea secretelor

Angajaţii institutului completau un formular privind păstrarea secretelor. „Existau patru trepte de acces la secrete. Angajaţilor clasificaţi pe a doua treaptă de acces la secrete le era foarte dificil să meargă peste hotare. Cei care intenţionau să plece erau obligaţi să-şi anunţe plecarea cu cinci ani înainte. Unii dintre angajaţi au reuşit să plece, erau de origine ebraică”, îşi aminteşte Panov. Salariul mediu al angajaţilor era de circa 350 de ruble, unul enorm pentru epocă, dacă îl comparăm cu salariile din alte domenii.

Cea mai mare realizare a A-1521

Institutul de proiectare din Chişinău a elaborat un proiect unic pentru fosta uzină „Mezon”. Întreprinderea industrială – un producător serios de produse tehnice cu destinaţie militară – era subordonată Ministerului Industriei Electronice. Pentru a proteja capacitatea de producere a acesteia de un atac nuclear sau de alt caracter, s-a decis amplasarea subterană a utilajului uzinei, având în vedere că întreprinderea era construită pe cariera de piatră din Chişinău.

„În urma extragerii pietrei, s-a format o reţea subterană de alei, întreaga lungime a minei constituind peste 30 de km. Aleile aveau o lăţime de trei metri şi o înălţime de cinci metri. Ieşirea din mină se află dincolo de hipodromul din Chişinău”, precizează fostul director al institutului de proiectare.

„Mezon”-ul, producător serios de armament

În timpul topirii zăpezii, nivelul apelor freatice se ridica la 1,50 metri. Pentru a evacua apa a fost elaborat un sistem de drenaj şi de pompare, existau pompe care evacuau apa 24 din 24 de ore.

Adâncimea minei era de 50–100 de metri. De pe teritoriul Uzinei „Mezon” au fost săpate puţuri, în care au fost instalate lifturi. Prin puţuri au fost trecute fire de tensiune înaltă, apoi au început să fie amenajate secţiile de producere, toaletele, vestiarele, băile pentru angajaţi. A fost instalat un sistem puternic de ventilare, condiţie indispensabilă pentru procesul de producţie.

În 1989, infrastructura era deja pregătită, a început instalarea utilajului. În 1991, URSS a sucombat, Moldova şi-a proclamat independenţa şi toate aceste proiecte de importanţă unională au rămas în ruine.

Buncărele, spaţii ideale pentru data centre

Actualmente, buncărele au devenit nişte obiective ce se bucură de interes din partea oamenilor de afaceri. Unele din ele sunt transformate în săli de concert, restaurante şi alte spaţii de divertisment. În Republica Moldova, cea mai mare parte din acestea zace în ruine. În opinia lui Panov, pentru instituţiile ce au un volum enorm de informaţii în formă electronică, fostele buncăre sunt spaţii ideale pentru a fi transformate în centre de stocare a informaţiei pe suport electronic (data centre).

The following two tabs change content below.
Ilie Gulca

Ilie Gulca

Ilie Gulca

Ultimele articole de Ilie Gulca (vezi toate)