Chiril Paraschiv, între două muze

Profesor de vioară, metodist, folclorist și autor de muzică și versuri

S-a născut la 31 iulie 1951 în s. Fârlădeni, r-l Hâncești, într-o familie de țărani. La vârsta de patru ani rămâne orfan de mamă și autoritățile îl înscriu la orfelinatul din s. Hâjdieni, r-l Orhei. E transferat, în 1959, ca rezultat al unei selecții de specialitate, la internatul Școlii Speciale de Muzică „E. Coca” din Chișinău. Absolvă clasa de vioară a școlii (în 1970) și își face studiile superioare la Institutul de Arte „G. Musicescu”, Facultatea de interpreți (1970-1975). După serviciul militar obligatoriu de un an, este angajat, în calitate de profesor de vioară, la Școala „E. Coca”, astăzi Liceul de Muzică „Ciprian Porumbescu” (din 1976 până în prezent). Este autorul manualului-crestomație „Pentru cei ce prima oară pun la umăr o vioară” (Biblioteca „Meșterul Manole”, Chișinău, 2014), al volumului de poezie tradusă, „Reflectare” – „Otrajenie” (aceeași colecție, Chișinău, 2016), cât și al multiplelor lucrări pentru vioară xerocopiate și puse pe pupitrul didactic al școlilor de muzică.

O clasă de vioară la etajul trei, cu un pian pentru acompaniament, muzica şi monştrii ei sacri, la fel şi elevii săi supradotaţi, pentru că sunt copii admişi la Liceul de elită „Ciprian Porumbescu”, e tot ce poate avea mai de preţ şi mai drag profesorul Chiril Paraschiv. Aici vine zi de zi timp de peste 40 de ani, aici se elaborează scheme de asediu al reginei vioara, aici se nasc fantezii ce ar putea să facă să vibreze nu doar cele patru corzi, dar şi „ceva” mult mai misterios şi enigmatic – el zice că acel „ceva” are chipul şi asemănarea emoţiei din noi.

„Pentru cei ce prima oară pun la umăr o vioară”

Doar că pentru această emoție, pentru această expresie finală, trudesc game și studii, se înroșesc bărbii sub „bărbia” viorii, se sprintenesc, obosind, degețelele care parcurg piesele și cântecele înmănuncheate de Chiril Paraschiv în culegerea sa „Pentru cei ce prima oară pun la umăr o vioară” – o carte cuprinzând universul copilăriei, viu ilustrată și plasată în câmpul de interes al ochiului și urechii de copil. „Pentru prima oară” apărea și o asemenea antologie: cu folclor autentic și piese originale de Chiril Paraschiv inspirate din arhetipuri românești, cu versuri, însoțind sonul viorii, de Grigore Vieru și – surpriză! – de Chiril Paraschiv. (E chiar pentru prima oară, pentru că, până atunci, școlile de muzică aveau în uz doar culegeri de piese străine.)

Și metodist, și folclorist, și autor de muzică și versuri, dar și sponsor-pensionar (!) al propriei cărți, el și-a sintetizat aici o parte a experienței sale, deși impulsul inițial nu era decât că, „la începuturi, copiii mei veniți de la țară nu înțelegeau ce-i acela „petușok/grebeșok” și cum să scoată din el un cucurigu…”. De aici, de pe această trambulină, energizată îndelung și meticulos de efortul său, de imaginația sa, de principiul sunetului consistent și savuros animând, pe parcursul anilor, un repertoriu mai mult decât didactic (l-am remarcat la unul din concertele aniversare ale elevilor săi), din clasa lui de vioară, cei 22 de absolvenți ai săi au ajuns în diferite orchestre profesioniste din țară și de peste hotare. Printre ei, talentatul Eugen Ceremuș, astăzi câștigător de trofee internaționale și violonist în orchestra simfonică a Filarmonicii din Cleveland, SUA, este, consideră el, opera și creația sa care îl face să se simtă împlinit.

Băiatul de la orfelinat

Ușor șchiopătând la vârsta senectuții ce bate la ușă, cu o expresie bonomă de personaj care, orice i s-ar întâmpla în viaţă, găseşte echilibrul în arta sunetelor, Chiril mă face să-mi amintesc, doar prin existenţa sa, de anii copilăriei şi adolescenţei, când am fost colegi de clasă: el – în „şarvarii” orfelinatului, care a cântat primul Balada de Ciprian Porumbescu şi de care s-a îndrăgostit superauzul clasei, T. P.; eu – „gorodskaia”, dichisită şi alintată de mama şi bunica, un pic invidioasă pe el pentru că lua, spre deosebire de mine, „cinci” la solfegiu şi armonie.

Nu știam atunci că e orfan de mamă, că și-a căutat singur tatăl („Am scris peste tot, ca Vanika Jukov din nuvela cehoviană, „na derevniu dedușke”), pentru ca să-l găsească într-un sat din Hâncești, unde a aflat că s-a născut și unde, mai nou, părintele îl chema în vacanță să prășească. Până la urmă, el – nu s-a despărţit niciodată de vioară; eu – m-am despărţit, totuşi, de pian.

Ne-am întâlnit într-o zi când mi-a mărturisit, după ce l-am luat la întrebări, că are două fiice, o violonistă într-o orchestră din Torino, unde e și profesoară de vioară, şi un agent bancar la Chişinău, fiecare în familia sa, dar că, oricum, nu se simte singur, pentru că, în afară de vioară, mai are o pasiune – poezia.

Iată că vioara şi cuvântul şi-au dat întâlnire într-un spaţiu secret, acolo unde s-ar lăsa copleşit din nou de Beethoven şi Sonata Lunii, ori, în ritm de Adagio suav, s-ar transpune într-un ecou al lui Antonio Vivaldi, ori se va lăsa cuprins de o Nocturnă de Chopin, cu aerul ei de visare şi nostalgie („Hai, draga mea, să facem o plimbare/ uitând din noi durerile de ieri,/ Vezi, pacea nopții o minune pare/Cu umbrele-i și valuri de tăceri.//Vrăjiți vom fi de fiecare clipă,/ De plopii mândri, înălțați spre cer,/ De-o boare caldă ce cu a ei aripă/ Te-a mângâiat ca un-ndrăgostit stingher.”).

Impulsul creator

Dar nu s-a oprit aici. Poezia, a lui și a poeților din care va traduce, inclusiv Eminescu – în rusă și Pușkin – în română, la fel George Bacovia, Leonida Lari, Grigore Vieru și, de cealaltă parte, Ahmatova, Țvetaeva, Vîsoțki (ca să enumăr doar câteva nume), această avalanșă copleșitoare de ispite, de curaj, de tupeu (să traduci din marii clasici!) și, totuși, această inspirație poetică Chiril o va cuprinde în volumul „Reflectare” – „Otrajenie” – o carte de poezie în traducere română-rusă-română, pe care nu a mai putut s-o țină în sertar și a editat-o (din nou) pe cheltuială proprie. („Eram dezgustat de traducerile mizerabile în rusă ale unor autori din România ale poeziei eminesciene. Și atunci am îndrăznit eu, apoi, am prins gust: de ce să nu încerc și Pușkin, în română?”)

De altfel, aceeași poezie, impulsul creator și, poate, demonii singurătății, fervoarea inspirației și, bineînțeles, vioara au fost punctul de intersecție al unei mari și prolifice prietenii: Chiril Paraschiv – Boris Dubosarschi. Regretatul compozitor și profesor universitar la clasa de vioară, Boris Dubosarschi. Concertele, noile creații, inclusiv poetice, cu dedicații în acrostihuri la zilele de naștere, compoziții și proiecte didactice în elaborare, sugestii practice și utile, notografii prietenești de crestomații umpleau viața și solitudinea celor doi, a unui profesor de liceu și a unei somități componistice, ambii găsind în această comunicare acea înțelegere dezinteresată și productivă care poate să existe doar între profesioniști adevărați. Vorba dictonului: spune-mi cine îți este prietenul…

Invincibilul reflex

Ştiu că mai mulţi ani în urmă, regretata Leonida Lari, care l-a publicat pe Chiril Paraschiv în revista „Kodrî”, alături de Iosif Brodsky, cu traduceri în rusă din poemele sale, i-a propus să facă studii speciale la Institutul de Literatură „M. Gorki” din Moscova. El avea însă deja format un reflex invincibil, să se urce zi de zi la etajul trei, la clasa sa de vioară, unde, de pe un portret nostalgic, îl urmărește privirea aprobatoare a profesoarei sale dragi, Iudif Berșadscaia, să ia instrumentul în mâini şi să transforme „scârțâitul” învăţăceilor săi în melodie.

Unele compoziții sunt chiar ale lui, fie că e Capriccio alla rustica sau Ceasul, fie că e Paganiniana (ultima se regăsește într-un volum de studii muzicologice, „Paganiniada”, semnat de Ioana Maria Croitoru, Ed. Printech, București, 2018), piese dificile pentru repertoriul didactic și nu numai, interpretate în concerte sau concursuri de elevii săi performanţi. Un cotidian pe cât de artistic pe atât de banal, care ar fi fost, totuşi, incomplet în viaţa distinsului nostru profesor dacă… Dacă băiatul de la orfelinat, instinctul, sensibilitatea lui de artist nativ nu ar fi căutat, stimulat de muzică (sau de muză?), şi zona melodiei în cuvânt. Iar aceasta l-a adoptat la fel ca și cele patru corzi, alături de vioară vibrând și poezia lui Chiril Paraschiv.

Rodica Iuncu

The following two tabs change content below.
Avatar

Jurnal de Chișinău

Avatar

Ultimele articole de Jurnal de Chișinău (vezi toate)