Chinezii se bat pentru un Roman

poz¦â 2Interviu în exclusivitate pentru „JURNAL de Chişinău”

* La scurt timp după stabilirea în China, lucrările pictorului Sergiu B. Roman au devenit preferatele colecţionarilor de artă din Shanghai, Beijing, Qingdao, Hong Kong şi Taipei.

Născut la 21 august 1977 în Iaşi, într-o familie de oameni simpli, tatăl Vasile – maistru instructor croitor, iar mama Emilia – ţesătoare, Sergiu Bogdan Roman a fost un rebel de mic copil. La nici trei ani împliniţi, lăsat de mama sa în mijlocul sufrageriei „să coloreze în caiet”, în timp ce ea trebăluia prin casă, a reuşit în timp record să umple un perete întreg, în creion, cu personajele din cărţile de basme pe care le răsfoia zilnic. Rebel şi în adolescenţă, a pus chitara „în cui” şi a trecut, de la formaţia rock pe care el însuşi o înfiinţase, la capitolul „cu burta pe carte”, în ultima clasă de liceu luând decizia de a urma cursurile Facultăţii de Filozofie din oraşul natal, unde a fost admis „cap de listă”. După absolvire, a fost profesor de filozofie la Colegiul „Richard Wurmbrand” din Iaşi.

În vara lui 2011, printr-un concurs fericit de împrejurări, s-a stabilit în Shanghai împreună cu Rafaela, prietena sa. De atunci a început o nouă etapă în desăvârşirea sa ca artist, în scurt timp devenind preferatul colecţionarilor de artă din Shanghai, Beijing, Qingdao, Hong Kong şi Taipei.

JURNAL de Chişinău a realizat un interviu în exclusivitate cu primul român din istorie care a expus în China lucrări simbolic-abstracte în ulei.

– În ultimii ani, când a venit vorba de artă, presa de limba română şi nu numai a preferat să oglindească subiecte gen „micuţa Picasso”, etichetând talente unice prin prisma unor nume celebre din lumea artei. Vă deranjează acest mod de catalogare?

Mă face să râd. Îmi sugerează doar ceva strategie de marketing şi destul de puţină imaginaţie. Pe de altă parte, mă gândesc că e normal să măsurăm necunoscutul cu ajutorul cunoscutului… În artă însă, problemele se complică şi e uşor să apară confuzii… Mă amuză să mă gândesc că în timp ce mai toată lumea a auzit de „Micuţa Picasso”, aproape nimeni acum nu mai ştie cum se numeşte artista din spatele supranumelui.

– În discuţia noastră pre-interviu, mi-aţi mărturisit că, în adolescenţă, aţi avut propriul „band”. Cum e să treci de la rock la pictură?

Păi, în realitate nu a fost vorba de nici o trecere. De pictat am pictat dintotdeauna, şi probabil o să fac asta toată viaţa… Cât despre episodul muzical, ca să îi zic aşa, a fost probabil un alt mod de exprimare de sine, aşa cum fac de multe ori adolescenţii nerăbdători să se exteriorizeze.

– Care au fost primele contacte cu lumea artei? Există cineva sau ceva care v-a influenţat ori vă influenţează creaţia?

Aş putea să spun că d-na Zamfira Bârzu m-a ajutat să arunc o primă privire în lumea artei… profesioniste. Şi, desigur, nu pot să nu îi menţionez pe d-na şi d-l Drinceanu, cu care am avut onoarea de a lucra, chiar dacă pentru o perioadă scurtă de timp, şi de la care cred că am învăţat câte ceva despre pictura murală. Dar în general sunt un autodidact… Cât despre ce anume mă influenţează, ce să spun? Mă influenţează tot ce consider frumos la un moment dat, tot ce provoacă în mine o impresie puternică, e normal să fie aşa. De exemplu, picturile din expoziţia curentă au fost inspirate de arta paleolitică, babiloniană, egipteană, de miturile antice, de „Creanga de aur” a lui Frazer, precum şi de scrierile lui M. Eliade… Asta m-a interesat acum. E o etapă. Cine ştie ce o să urmeze? Aş vrea să schimb mereu câte ceva, să pictez şi altceva, altfel, urăsc ideea de a mă copia pe mine însumi, aşa cum fac anumiţi artişti care „descoperă un filon”. Mi se pare o înşelătorie şi o mare plictiseală. Omul e în permanentă devenire, evoluţie…

– Aţi părăsit România cu intenţia de a vă stabili în China sau aceasta din urmă este doar o etapă ce trebuie parcursă în drumul spre desăvârşirea dumneavoastră artistică?

Ce să zic? România de acum te poate face să crezi că opţiuni de viaţă precum filozofia şi arta plastică nu sunt nimic mai mult decât nişte erori. Mă gândesc că probabil nu aş fi putut realiza în România ce am realizat în China. O spun cu părere de rău.

– Mi-aţi mărturisit că aveţi şi cărţi scrise, ce nu au găsit încă lumina tiparului. De ce nu? Ce gen abordează? Ideile din ele se regăsesc în picturile vernisate?

Da, aceeaşi problemă a exprimării de sine. În 2012, am avut o perioadă de mai mult de jumătate de an în care nu am pictat mai deloc. Atunci au prins formă patru poveşti de factură fantastică, în stilul E.T.A. Hoffmann, Clemens Brentano şi alţi romantici pe care îi recitesc din când în când cu mare plăcere. Desigur, nu mă consider un scriitor, am prea puţină experienţă în domeniu, dar nevoia de a mă exprima în scris a ignorat atunci această lipsă. Deocamdată lucrez la traducerea în engleză, căci ţin morţiş să o fac eu. Dar probabil va apărea în ediţie bilingvă, engleză şi chineză. Şi desigur, ilustrată de mine. Când însă, nu aş putea spune cu siguranţă.

– În Shanghai, sunteţi deja cunoscut în cercurile colecţionarilor de artă, care vă trec pragul cu intenţii ce nu lasă loc de interpretări. Aţi vândut lucrări şi în alte oraşe din China? Se bat chinezii pe un Roman?

Nu aş vrea să eman falsă modestie, dar chiar nu îmi place să vorbesc despre bani. Nu banul ma inspiră, iar mulţumirea sufletească şi stima de sine nu prea se pot cumpăra cu bani. Desigur, în timp, lucrările mele au ajuns să fie apreciate şi dincolo de Oraşul de Deasupra Mării, fiind căutate de colecţionari particulari din Beijing, Qingdao, Hong Kong şi Taipei. Dar de bătut, parcă nu a ieşit nimeni cu ochii vineţi din atelierul meu. Nu ştiu la ce vă referiţi. Şi chiar dacă aş şti, nu v-aş spune. Întotdeauna am preferat şi am fost de părere că timpul le arată şi le rezolvă pe toate.

– Dacă ar fi să definiţi în câteva cuvinte genul de pictură abordat în lucrările dumneavoastră, cum s-ar numi acesta?

Nu ştiu… abstract-simbolic, simbolic-abstract? Desigur, ce e simbolic e şi abstract totodată, ce e abstract nu e neapărat simbolic… I-aş lăsa pe cei ce se îndeletnicesc cu critica să clarifice chestiunea.

 – Ce urmează după această expoziţie? Doriţi să cuceriţi Asia? Sunteţi un cuceritor?

Sunt mai degrabă timid. Dar mă tratez. Iar evenimentul ăsta e parte din „terapie”. Ceea ce înseamnă că după expoziţia asta o să urmeze alta.

– În încheierea interviului, aţi dori să transmiteţi ceva cititorilor noştri, iubitorilor de artă din Basarabia?

Aş vrea să fac tuturor aceeaşi invitaţie pe care am făcut-o în cuvântul de deschidere – ca exerciţiu filozofic accesibil oricui – anume să încercăm, din când în când, să depăşim grijile cotidiene şi să ne întoarcem la acea privire inocentă a copilăriei noastre şi – de ce nu, dacă este posibil? – chiar a trecutului omenirii, ca să putem percepe din nou lumea ca mister, ca taină fascinantă… Cine ştie, am putea fi surprinşi de ce am descoperi sau redescoperi în noi şi în lumea din jur, ce poveşti frumoase am putea scoate din sufletul nostru… Eu nu pot decât să sper ca lucrările mele să inspire în această direcţie.

Interviu realizat de Victoria Popa