Chiar de soacrei nu-i convine, n-o să mă despart de tine (I)

(Povestea Anei Mazureac care bate orice scenariu de film)

„Eu am fost unicul copil la părinți, venit pe lume în anul 1948 într-o familie bună. Și părinții mei se trăgeau din oameni gospodari. Tata a fost un tractorist foarte harnic, iar mama o gospodină neîntrecută în sat. La școală am fost o elevă bună. Din clasa I până la absolvirea școlii am stat în aceeași bancă cu un băiat, care mă bătea tare-tare în clasele primare. Primeam la toată lecția câte un zdupac pentru că nu-i dădeam voie să moaie penița în călimara mea, iar el la recreație îmi punea în călimară câte o muscă și mereu stătea cu mâna în sus gata să mă lovească…”

Începuse povestea. Directoarea Casei de Cultură din Cernoleuca, Dondușeni, Ana Mazureac, trase adânc aer în piept, își îndreptă cu mișcări lente broboada de pe cap, zâmbi și deschise poarta amintirilor. Se bucura că i-am oferit prilejul să facă o călătorie printre amintiri. Afară o adiere blândă sufla printre ramurile copacilor, iar razele unui soare de început de martie pătrundeau până în mijlocul biroului doamnei primar, unde ni se oferise spațiu pentru povestit. O rază de soare se juca cu noi și un noian de emoții îi răscoleau sufletul povestitoarei.

Împinsă-n pârâu, apoi mângâiată cu o scrisorică

Pe acel băiat bătăuș îl chema Mișulică. În clasa a IV-a, când învățătoarea i-a pus să danseze împreună la cercul de dans, Ana s-a împotrivit, n-a vrut să-i fie parteneră. Copilul s-a supărat foc și la recreația mare a împins-o înfuriat în pârâul ce curgea în apropiere de curtea școlii: „Nu vrei să dansezi cu mine, n-o să dansezi nici cu alt băiat! O să văd eu cum o să ieși din apa rece ca gheața!”. Stătea încruntat și se uita la ea de pe mal, iar colegii au chemat în ajutor profesorii și copila a fost scoasă din apă udă leoarcă și dusă la o casă din apropiere, unde a stat pe cuptor până i s-au uscat hainele. Era iarnă. Spre surprinderea tuturor, nu a răcit. Mișulică a fost mustrat aspru, și-a cerut scuze de la colegă și, din acea zi, nu a mai lovit-o. Iar în clasa a V-a i-a scris o scrisorică în care îi mărturisea că se simte fericit că stă cu ea în bancă, că o vede în fiecare zi plină de viață, drăguță, curajoasă. I-a cerut prietenia.

„I-am citit cu emoție rândurile. În acea seară am adormit gândindu-mă la cuvintele din scrisoare. Așa a început prietenia noastră, pur și simplu, copilărește. Deja acceptasem să fiu perechea lui la cercul de dans.”

Aici doamna Ana tuși, oftă ușor, apoi continuă să depene firul poveștii, mărturisind că următorii ani au fost minunați. Continuau să stea în aceeași bancă, să meargă la cercul de dans, să se pregătească de lecții împreună.

Primii fiori de dragoste și primele momente de gelozie

Prin clasele VII-VIII au apărut și primii fiori de dragoste, și primele momente de gelozie din partea băiatului. Anișoarei îi plăcea foarte mult dansul. La acea vreme, de sărbători, la o casă de gospodari se organiza bal, unde cânta o armonică sau un acordeon, iar 5-6 perechi de tineri dansau. Cavalerul mergea la casa fetei, o cerea de la părinți, asigurându-i că o va aduce după bal acasă. O invita și pe mama fetei, dacă avea plăcere să meargă și să stea pe margine să privească cum dansează tinerii.

Mișa fiind al patrulea copil în familie (mezinul), nu avea permisiunea de la părinți să conducă vreo domnișoară la bal. Iar în jurul Anei roiau cavalerii. Nu-și dădeau rând care din ei s-o scoată la bal. Și fata se ducea de dragul dansului, păstrând pentru prietenul ei aceleași sentimente curate. Îndrăgostit până peste urechi, Mișa era gelos pe ieșirile Anei cu alți flăcăi. Simțea că o iubea. Era cu ea în gând și zi și noapte. Iar felul ei de a se purta cu el era ca al unei surori și el nu știa dacă și ea îl iubește.

Ca să-i fie și mai mult pe plac, într-un timp record a învățat să cânte la trompetă. Știa că Anei îi place muzica interpretată la instrumentele de suflat. Cânta de dragul ei în orchestra școlii. Apoi, în ciuda interdicțiilor părinților, a început să frecventeze balurile. Deja devenise el cavalerul însoțitor al domnișoarei iubite la toate balurile și nu-i dădea drumul din mână pe tot parcursul serii. Au fost cele mai minunate seri. Cu fiece dans, Ana îl atrăgea tot mai mult și mai mult, îl fascina, înnebunindu-l.

După absolvirea școlii, îndrăgostiții au hotărât să-și continue studiile la Institutul de Arte. Însă frații mai mari ai lui Mișa, care studiaseră agronomia, au fost împotrivă, l-au dus cu forța la Institutul Agricol ca să facă contabilitate. Dar nu era chemarea lui acolo. Muzică era viața lui și n-a încălzit mult locul la institut, s-a întors acasă.

S-a întors și Ana în sat, angajându-se în calitate de conducător de dans la Casa de Cultură, iar peste câteva luni a fost numită directoare a Casei de Cultură (e directoare până în prezent). Dragostea lor înflorea ca un trandafir, iar clipele frumoase treceau repede. Iată că veni timpul ca flăcăul să fie luat la armată. Atunci perechea fericită, pentru siguranța iubirii, a hotărât să-și înregistreze căsătoria.

„Nu știam că mama lui nu mă vrea…”

Eroina mea e cu gândul atât de departe și-i atât de concentrată și de pierdută în amintiri că ar vrea să mi le spună pe toate dintr-odată. Încearcă să le pună în ordine: „Trăiam o dragoste frumoasă, curată, fără legături trupești, doar cu sărutări și îmbrățișări. Când Mișa a venit la părinți să mă ceară, mama nu era acasă. Era numai tata și tata atâta a zis: «Treaba voastră. N-am nimic împotrivă». Mi-am luat ca martor pe cea mai bună prietenă și am plecat la Sovietul Sătesc (primărie) să depunem cererea de căsătorie. Aveam 19 ani. Nu știam că mama lui nu mă vrea. Nu știam că frații lui, unul agronom și altul președinte de colhoz, se opuneau căsătoriei noastre”.

Ce-au făcut, ce-au dres, dar până în seară au luat mirele și l-au dus la armată. Și mireasa a rămas cu lacrima pe obraz și cu revolta în suflet. A doua zi s-a început gălăgia. Se certau cuscrele ca la ușa cortului: „Fata mea e frumoasă, harnică, dar băiatul tău e așa și pe dincolo…”. „Ba băiatul meu e mai bun, nu-i de nasul fetei tale!” Așa cum sunt toate poveștile moldovenești.

„Eu plângeam. Oamenii buni de la sovietul sătesc m-au sfătuit să păstrez cererea. Și eu am păstrat-o. După trei luni de zile, frații cei deștepți ai lui Mișa s-au gândit să-i facă chemare fratelui acasă și să-i organizeze petrecerea în armată așa cum se făcea atunci, căci l-au dus la oaste ca pe un fugar și râdea satul de ei. Și Mișa a venit pe zece zile. Era păzit să nu se întâlnească cu mine. Dar flăcăii din sat foiau în jurul meu ca furnicarii. Cu toate că mirele meu era păzit, am reușit să ne întâlnim.

I-am spus așa: «Ori ne căsătorim, ori mergi sănătos! Eu mă duc pe drumul meu, tu pe al tău!».

Cei de la sovietul sătesc erau de partea noastră. Ne-am înțeles cu ei să ne înregistreze căsătoria la ora 3.00 noaptea. La ora stabilită, au venit toți angajații instituției și noi, ca doi porumbei, așteptam cuprinși de emoții momentul festiv. Afară parcă se rupsese cerul. Turna ca din găleată. Cineva a zis că e semn bun, o să avem belșug în toate.

După ce ne-au înregistrat căsătoria, oficialii satului au mers cu toții la părinții mei să mă dea în primire cu tot cu soț și cu adeverința de căsătorie. Iar omul de serviciu s-a dus la socrii mei ca să le ducă vestea. S-a dus și Mișa să-și ia documentele ca să se poată întoarce înapoi în armată, dar frații l-au încuiat și l-au ținut închis trei zile și trei nopți. Acasă, părinții mei, cuprinși de isterie, mă băteau și mă alungau, strigând să mă duc să dau cerere de divorț ca să nu iasă că m-o lepădat el. Era rușine pentru ei. Dar pentru ce să intentez proces de divorț, dacă noi nici prima noapte conjugală nu o avusesem, noapte pentru care îmi păstrasem virginitatea?”

(continuare în numărul următor)

The following two tabs change content below.
Nina Neculce

Nina Neculce

Nina Neculce

Ultimele articole de Nina Neculce (vezi toate)