Chiar de n-are-n gură dinți, are dor de nopți fierbinți

 

 „Nu te uita că sunt bătrână, inima mi-i tânără. Şi el vrea să mă iubească, însă nu mai poate…”

Satul cu nuci şi cu mulţi tei plini de arome ameţitoare m-a întâlnit cu o muzică cerească ce străbătea văzduhul. Atâta păsăret cântând printre ramuri nu mai auzisem din copilărie. Aerul înmiresmat şi cântecul păsărilor m-au făcut uşoară-uşoară, încât aveam impresia că îmi iau zborul. Aveam senzaţia că zbor când am ajuns în faţa bisericii. Înăuntru era o cununie, iar la poartă stătea Zina, eroina acestei poveşti.

„Aici am fost mireasă şi prima, şi a doua oară. Cu primul m-am măritat la 19 ani. I-am furat minţile la hora din sat. Că pe vremuri aşa era, în fiecare duminică, flăcăii şi fetele ieşeau la joc în sat. Nu eram ruptă din soare, da’ bună de gură, cum sunt şi acum. Şi amarnic îmi mai plăcea jocul. Şi lui îi plăcea. Juca şi pământul sub picioarele noastre, când mă învârtea Niculai. A fost mare dragoste între noi. Trei ani ne-am avut de bine până ne-am luat. Ţinându-ne de mână, mergeam la club, de mână ne duceam pe la nunţi… Parcă-i aud şi acum inima cum bate, aşa cum bătea atunci când am mers la cununie. Era ca şi acum miez de iunie, şi era tot aşa de frumos afară. Ţin minte vorbele pe care mi le-a spus când am ieşit din biserică: „Pui drag e iubirea, Zinuţă. Să mă iubeşti aşa cum te iubesc şi eu şi vom fi fericiţi până la mormânt”.

Se vedeau fericiți până la mormânt

Dar fericirea n-a ţinut mult. La 20 de ani, i-am născut doi gemeni care, peste jumătate de an, au murit. Peste un an, l-am făcut pe Ionică. Apoi s-a îmbolnăvit Niculai al meu şi am tot luptat cu boala 20 de ani până în ziua în care m-a părăsit, plecând la Domnul…”

Şi zilele se scurgeau la fel cum se trece floarea de tei, şi inima sfărâmată a Zinei nu mai aştepta o altă dragoste. Trăia cu bucuriile pe care i le aducea feciorul ajuns om mare la Chişinău. Şi chiar dacă îi era amărât sufletul, ea se prefăcea că e cea mai fericită din lume. Râdea şi glumea până şi atunci când dădea de pomană de sufletul răposatului ei soţ.

Aşteptare de îndrăgostit

Se zice că iubirea nu are timp şi vârstă. Iubirea uneşte două inimi în una singură, în pofida anilor pe care îi are şi unul, şi celălalt. Era în satul acela un flăcău frumos care lucra şofer, Petrică îl chema. Toate fetele şi nevestele tinere îl iubeau. Fetele din clasele mari îi ţineau fotografia sub învelitoarea caietului de cântece şi amintiri. Dar Petrică nu le acorda nicio atenţie. Gândurile şi inima lui se îndreptau spre alta.

Cine ar fi crezut că flăcăul se îndrăgostise fără de leac de o femeie cu 15 ani mai în vârstă decât el? Iar femeia ceea nu era nimeni alta decât văduva Zina. Satul avea să afle mult mai târziu că Petrică era îndrăgostit de această femeie încă de pe timpul când trăia Niculai. Era copil când a văzut-o prima oară. Şi la vremea aceea nimeni n-ar fi îndrăznit să-i vorbească de dragoste. Dar el se îndrăgostise de Zina şi căuta mereu prilej să meargă în gospodăria ei ca să-şi ofere serviciile.

Ba îi ajuta la prăşit, ba la adus apă de la fântână, ba la adunat lemne pentru iarnă, ba la cosit. Dumnezeu să-l ierte, Niculai observase licărul din privirile băiatului pe când acesta avea vreo 22 de ani. Mai în glumă, mai în serios, într-o zi, i-a zis nevestei: „Zinuţă dragă, mă tem că după ce mă voi trece, ştrengarul ăsta o să-mi ia locul”. „Ce, te-ai ţicnit, bărbate?! Nu vezi că e un copil oleacă mai mare decât al nostru?!”

Dar copilul a crescut şi s-a făcut frumos ca un brad. Avea 26 de ani când a murit Niculai. Satul îl plângea pe cel dispărut, iar el se bucura că dragostea sa a rămas liberă. Uitasem să vă spun că Petrică era vecin cu Zina. Se trezea dimineaţa în zori şi, împins de nerăbdare, se apropia de gard, aşteptând s-o vadă pe „ţaca” trebăluind prin ogradă. Aşa au trecut doi ani de speranţă şi aşteptare. A trebuit să mai aştepte încă unul, aşteptare arzândă de îndrăgostit, până când Zina i-a făcut praznic de trei ani lui Niculai.

Într-o seară, gătită ca de nuntă, cu buzele uscate şi ochii fierbinţi, l-a poftit pe vecinul îndrăgostit în casă. I se treziseră dorinţele şi loveau în inima ei ca o ploaie de vară. Nu l-a mai respins pe flăcău ca altădată şi nici n-a mai aşteptat ca el să-i descheie bluza albă, s-a dezgolit singură în faţa lui şi, fericită, l-a tras după ea în pat. Vrăjit de farmecul îmbrăţişărilor ei pătimaşe, o cuprindea şi el nebun de fericire. „Iată cât de frumos mi-a venit dragostea în braţe! Şi cât de dulce şi de sălbatică e!”, îşi zicea Petrică. Nici nu visase că mult aşteptata lui mireasă avea să-l primească atât de tulburător în casă.

„Mă visez mereu făcând dragoste când cu el, când cu cel dintâi”

„Şi cât a durat această fericire?”, o întreb pe interlocutoarea mea. „Ar fi durat şi până azi dacă nu-i murea nervul cu vreo cinci-şase ani în urmă. Nu te uita că sunt bătrână, inima mi-i tânără. Şi el vrea să mă iubească, însă nu mai poate. Uite n-o să mă crezi, dar ştii mata că mă visez mereu făcând dragoste când cu el, când cu cel dintâi. Mă trezesc uneori dimineaţa devreme şi, fără să-mi dau seama, aştept mângâiere de bărbat. Da’ niciunul nu mai vine ca altădată să-mi potolească dorul, să mă iubească pătimaş, cum m-au iubit.

Niculai putrezeşte în cimitir, iar Petrică doarme toată noaptea ca un copil. Nici nu ştii ce dor mi-i uneori să mă cuibăresc la piept puternic de bărbat, să ascult cu urechea lipită de pieptul lui cum i se zbate inima. O, de ce ne trimite Dumnezeu neputinţele?…”

O ascultam concentrată cum îmi tot povestea şi nu conteneam să mă minunez de câte le poate face la vârsta ei: casa e menţinută în mare ordine, pune în pământ şi prăşeşte singură, despică lemne ca un bărbat, îngrijeşte de soţ cu multă dragoste. „De unde atâta energie?”, am mai întrebat. „De la Dumnezeu. El mă învaţă să nu bârfesc, să merg duminică de duminică la biserică, să nu doresc nimănui rău, să-mi cer iertare atunci când greşesc şi să iert şi pe alţii. El mă îmbracă în putere”.

Şi cum stăteam noi aşa în poarta bisericii, au început să cadă picuri calzi de ploaie peste noi. Apoi o ploaie mare şi puternică a prins a se zbate între cer şi pământ. Am fugit la dos în biserică, unde ritualul cununiei era pe sfârşite. „Şi aceasta e mireasă a doua oară”, mi-a şoptit mătuşa Zina. Şi în clipa aceea, mi-am închipuit-o în locul miresei pe bătrâna de lângă mine care, la 83 de ani, are înscrisă pe chip o generozitate aparte şi bucuria de a trăi. Sclipirea din priviri nu i s-a stins. Cu siguranţă, la fel de luminoasă era şi atunci.

The following two tabs change content below.